Monthly Archives: July 2012

Auto-Obilici si carioca salvatoare

Mi-e dor de primul meci vazut live, Auto Timisoara-Obilici Sanmartinu Sarbesc, pe o ploaie melancolica de iunie. Baraj pentru castigarea campionatului judetean.

Mi-e dor de primii pasi pe „1 mai”, atat de mare si mandru…

Mi-e dor de golurile lui Titi Varga.

Mi-e dor de tramvaiul mega-aglomerat care pleca din fata Salii Olimpia, dupa meciuri. 6 sau 8…

Mi-e dor de serile in care visam ca sunt eu numarul 9 si marchez in poarta lui Dinamo.

Mi-e dor de ziua cu soare cand i-am luat autograf  lui Timofte, proaspat transferat la FC Porto.

Mi-e dor sa ragusesc in peluza.

Mi-e dor sa citesc in ziar cronica meciului, sa vad cum descriau Duki sau Ioan Chirila golul magnific al lui Vlaicu.

Mi-e dor sa caut un loc liber la tribuna a doua.

Mi-e dor sa judec doar cu inima sau cu sufletul.

Mi-e ador sa astept rezumatele meciurilor, tarziu in noapte.

Mi-e dor de discutiile la o bere, cand consideri ca numai tu ai dreptate, iar ceilalti nu se pricep deloc la fotbal.

Mi-e dor sa desenez numarul pe tricou cu o carioca (nu marker…).

Iar acum sa cautam ceva in high-definition…

In cautarea tribunei de lemn

Saptamana trecuta, am participat la „Sara Banatana”, la o dezbatere legata de trecutul versus viitorul fotbalului timisorean. A fost o seara efervescenta, cu polemici aspre, cu aduceri-aminte, cu un Tavi Stancioiu de nestavilit, cu o stare dulce-amara despre ce inseamna (a insemnat?) jocul cu lobda prin Cimisoara…

Pregatind discursul in fata unui auditoriu „cel putin la fel de inteligent ca si noi”, am retrait bucuria si fiorul primelor lecturi legate de istoria fotbalului timisorean, in anii’80, din renumitele „Fotbal de la A la Z” sau „Fotbalul-cadran romanesc” sau mai tarziu, din scrierile lui Cristi Alexiu.  Dincolo de bugete, concepte de marketing, trofee si esecuri, exista un fapt esential ce trebuie sa-l recuperam. Apartenenta noastra la un „trecut fabulos”, asa cum a propus Sorin Fortiu sa se denumeasca perioada interbelica a fotbalului timisorean, nu trebuie sa ne complexeze prin eterna persiflare „traiti din amintiri!”. Trebuie sa ne faca sa ne simtim mandri, dar si obligati sa redam o dimensiune importanta fotbalului actual. Poti cumpara prezentul prin bugete, transferuri, mariri de capital. Poti castiga trofee si obtine calificari europene. Insa trecutul nu se poate rescrie sau inventa, cele zece titluri Chinezul + Ripensia sunt pe veci in enciclopedii.

Poli va renaste, asta este sigur. Insa in aceste timpuri incordate, trebuie sa facem ceva pentru a conserva si expune actualului public tot mai lipsit de pasiune pentru sport (si pentru istorie, vezi… „bac-ul”!). Timisoara este inclusa intr-o serie de programe legate de arhitectura, turism, cultura, istorie etc. prin care se doreste salvarea unui patrimoniu unic in zona. Din pacate (aici suntem de vina toti cei care puteam/putem sa facem mai mult….), nimic nu este legat de sport. Iar acest fapt l-am trait personal in urma cu trei ani, cand un ziarist olandez dorea sa faca un reportaj despre originile lui Stefan Kovacs. Din pacate, nici eu, nici veteranii presei banatene nu am stiut cam pe unde ar fi casa unde s-a nascut fostul mare antrenor al lui Ajax! Delicata situatie, nu?

Multi druckeri viseaza un muzeu al fotbalului timisorean sau, de ce nu?, al sportului din orasul nostru . Nu este prea tarziu pentru asa ceva! Nu cred ca spatiul ar fi o problema uriasa, nici bugetul nu ar fi unul iesit din comun. Cred ca si oficialitatile locale, gratie unui lobby eficace, ar putea sprijini un astfel de demers. Totul tine de vointa. Depinde de noi, nu de mitici sau de „vinituri”. Nici astazi nu mi-a trecut sentimentul de frustrare in momentul in care a fost daramata, prin 2003-2004, din motive de siguranta, tribuna de lemn a stadionului UMT. Un element unic in zona, extrem de rar in Europa! E drept, in compensatie, la doi pasi s-a construit un SPA destul de frumos si de “safe”…

Jucatorii, antrenorii, conducatorii, echipele, ziaristii si cluburile trec. Cenusa din care poti renaste poate fi luata de vant. Insa ADN-ul ramane si nu minte. Iar noi avem unul nobil… Facem cumva sa-l evidentiem? Asta chiar ca depinde numai de noi!

 

 

Dati-i o medalie si lui Luis Enrique!

 In 1994, in „sfertul” de la World Cup dintre Italia si Spania, Tassotti i-a spart nasul lui Luis Enrique, in careul italian. Toata lumea a vazut momentul, mai putin arbitrul Sandor Puhl. Jocul a continuat, iar Italia a invins pe final cu 2-1, prin golul lui Baggio. Imaginea lui Luis Enrique, parca scapat dintr-un portbagaj dupa o vendetta semiesuata,  a reprezentat ani de zile frustrarea si injustitia pe care le-au resimtit generatii de fani si fotbalisti spanioli. Mereu aproape de un mare trofeu, insa de fiecare data aparea ceva. Ba o ratare, ba un penalty ratat, ba un arbitru „neinspirat”…

Au trecut 18 ani si a venit momentul revansei. Cu varf si indesat. Timpul nu uita si nu iarta. Spania a castigat contra unei Italii ingamfate, care prin vocea lui Balotelli anunta dezastrul la poarta lui Casillas, plus niste apropo-uri nu tocmai senioriale la adresa prietenei lui Pique. Spania a invins pentru ca de-a lungul turneului s-a preocupat numai de partea sportiva, parafrazandu-l pe Gigi. Nu a vorbit de presupuse blaturi, nici despre DVD-uri in noapte, despre partea… economica.

Detractorii Spaniei nu mai au ce comenta. Nici nu merita amintiti. A fost o victorie clara si maiestuoasa. Italienii au parut niste pusti de treaba care au fost invitati la o miuta in spatele blocului de baietii mari care au minge originala. Ibericii au dominat autoritar, tehnic, tactic si mental. Pentru Italia, a fost prea mult. Poate ca e bine ca nu s-au dictat penalty-urile cuvenite, nu de alta, dar parca umilinta acestui 4-0 a fost suficienta. Spania e cea mai buna, a intrat in legenda jucand fotbalul perfect exact cand trebuia. In finala. Punct.

Asa cum in preambul aminteam de Luis Enrique, sa scriem pe final de Del Bosque. Intr-o lume de Mourinhi scapati de sub control, selectionerul iberic a reinventat normalitatea. Fara isterii si mimica de om ce nu si-a luat pastilele. Un om simplu, inteligent, bun diplomat, un profesionist desavarsit. In zece ani, castigat Champions League, Primera Division, Campionatul European, Campionatul Mondial. Nu e The Special One. Ci El Especial. Apropo, el nu are nevoie de un palton ca sa ii poarte noroc.

P.S.: Ii rog pe italieni sa nu mai foloseasca expresia „Calciopoli”. E prea frumos cuvantul POLI. Capisci?