Monthly Archives: August 2012

Zece chestii despre CFR si Vaslui

1. Nimeni nu garanteaza ca daca N’Doye transforma penalty-ul, Vaslui s-ar fi calificat. Mai erau 37 de minute de regulamentare, plus prelungirile, in care se putea intampla orice. Si in favoarea Vaslui, si in defavoarea Vaslului.

2. Nimeni nu garanteaza ca Sanmartean sau Niculae ar fi transformat penalty-ul. Din ce stiu, Schweinsteiger si chiar Messi au irosit lovituri de pedeapsa in momente-cheie.

3. Vaslui a primit cinci goluri in doua meciuri cu turcii. Si, sa nu uitam, a pierdut si cu CFR, fara drept de apel, la scor de forfait.

4.  Din ce stiu, nici Coman, nici N’Doye, nici Antal, nu l-au vandut pe cel mai bun jucator al echipei cu putin timp inainte de meciul cu Fenerbahce.

5. Cum de echipa care a reusit cea mai consistenta campanie de transferuri nu are solutii pe banca de rezerve, asa cum chiar antrenorul principal a spus?

6. Surprize gen Poli-Sahtior sunt extrem de rare si dificil de egalat. Diferenta de buget este esentiala mai tot timpul. Sa nu uitam ca pe stadionul lui Fener s-a jucat o finala de Cupa UEFA, in timp ce Vaslui a trebuit sa se deplaseze la Piatra Neamt ca sa joace acasa.

7. Se vorbeste prea putin despre calificarea CFR-ului. Clujenii au eliminat campioana Cehiei. O tara care, din ce stiu, a participat la turneul final al Euro 2012. Acolo unde Romania nu a fost.

8. Deocamdata, Romania are sanse reale sa aiba o echipa in grupele Champions League. Asa prapaditi cum suntem. Nu uitati ca in jurul nostru nici sarbii, nici ungurii, nici bulgarii nu mai au reprezentanta in UCL.

9. Nu agreez tipul de performanta promovat de CFR. Vad altfel dezvoltarea unui club central-est-european. Din toate punctele de vedere. Insa CFR reprezinta un club stabil care si-a creat un sistem de transferuri “in and out” foarte competent. Nu e de mirare ca sunt mereu acolo in fata, cu sau fara influente absconse.

10. CFR nu a rupt muntii in Europa, dar nici nu a fost eliminata de pescari sau tamplari. Elimina ce se poate elimina si are prezente civilizate in cupele europene. Pentru ce e Romania acum, nu e deloc de neglijat.

Fair-play, la varsta inocentei

In 2009, cu acest text,  elevul Codrin Panaitescu a castigat premiul I la categoria 11-14 ani, la Concursul national de literatura si jurnalism sportiv “Un condei numit Fair Play”, organizat de Comitetul Olimpic si Sportiv Roman in parteneriat cu Ministerul Educatiei, editia 2009. Merita sa parcurgem acest exercitiu de inocenta, intr-o perioada in care suntem atat de incrancenati si nervosi…

 

Fair Play” de Codrin Panaitescu

 

“Au fost odată doi copii, Petre şi Ionică, care erau vecini. Petre locuia într-o casă maaaare, foarte maaaare, plină de var şi de muşchi. Dacă intrai pe uşa din faţă (care era maaaare), puteai observa textura varului şi muşchii muşchiilor. Spre deosebire de Petre, Ionică locuia într-un apartament jalnic de douǎ camere. În prima cameră se afla bucătăria şi un frigider. Iar în a doua cameră era un pat şi….şi….o baie cu un wc în mijloc.

Ionică avea un vecin, poreclit “Bă Moşule”. Acest vecin avea în jur de 60-65 de ani. A fost colonel în timpul unui război de care nimeni nu a auzit, câteodată chiar se trezea noaptea cu arma în mână, gata să omoare pe cineva. Până când într-o seară, când chiar a omorât unul, dar din fericire nu s-a auzit atât de tare.

Acasǎ la Ionică (care omora un purice):

-Ionicăăă! Hai şi ia-ţi sendvişu’! zise mama lui Ionică.

-Acuşica….stai să-l omor şi p’ăsta….gata!

În drum spre bucătărie, Ionică văzu un fum gros venind de afară.

-Mami, aia nu e maşina vecinilor?

-Care dragule?

-Aia în flăcări.

-Ba da, dar lasă maşina! Du-te, ia-ţi sendvişu’ şi poţi pleca la meci!

-Da, bine!

 

Acasă la Petre (care chinuia o muscǎ):

-Petreee! Hai şi ia-ţi ghiozdanul! zise mama lui Petre.

-Imediat!….stai s-o chinui şi pe asta… gata!

În drum spre bucătărie, Petre văzu un fum gros venind de afară.

-Mami, aia nu e maşina noastra?

-HAOLEO!! Adu repede extinctorul până nu ia foc şi casa! Mai repede nu poţi?!!!

-Acum….imediat!!

Fuge el spre garaj şi se loveşte de Ionică.

-Mergi la meci? întreabă Petre…

-Nuuu, cu ce să te ajut, ce sǎ fac?

-Cum aşa?

-Maşina ţi-a luat foc!

Într-un târziu, Petre a stins maşina şi, plin de funingine, ajunge la antrenamentul dinaintea meciului. Când a ajuns la meci antrenorul l-a luat la întrebări.

-Petre! De ce întârzii? De ce ai şlapi în picioare? De ce nu-mi place îngheţata cu lămâie? RĂSPUNDE ODATĂ!!

-A luat foc maşina mamei….nici eu nu ştiu…că are lămâie!

-Schimbă-te şi treci în teren! Repede că avem meci!

Peste douǎ minute Petre e schimbat şi aranjat.

-Ce frumos e afară! – zice Anahbib.

-Tocmai bine pentru încălzirea de dimineaţă! zice Petre…

Petree! –se aude din depărtare. Brusc, lui Petre îi vibrează ceva în buzunar –    Petreee? Era Ionică, strigându-l şi sunându-l pe Petre.

            -Da! La al câtelea kilometru eşti?

            -Al cincelea, tu?

            -În spatele tău!

Ionică tresări.

-Mai ştii formaţia?

-3-4-4?

-Da. Ne vedem pe teren.

 

Peste 30 de minute meciul începu. Echipa Naich versus Adidaşi; în Naich se află Petre şi Ionică.

Adidaşii începură dur, cu un şut direct pe poarta adversă, care a atins uşor bara laterală. Portarul Naich-ilor o respinse în corner. Adidaşii îl trimit pe Crevete să execute lovitura de la colţul terenului. Crevete trimite mingea în careul de 16m. Petre se află în acţiune şi o respinge în cealaltă jumătate a terenului. Adidaşii preiau mingea şi se îndreaptă ca o turmă de oi spre poarta Naich-ilor. Ionică îl deposedează pe Tică şi conduce atacul. Ionică îi pasează lui Petre, Petre continuă acţiunea…se află în careu…şi…GOOL! Petree!

Mulţimea e super fericită, adidaşii încep de la mijlocul terenului. Crevete porneşte împreună cu Maus în atac. Ionică intră dur la picioare, primeşte galben.

-Da, cum dom’le?! Am intrat la minge…

-Nu mai comenta şi treci la joc sau vei primi roşu pentru tragere de timp!

Ionică nu a mai avut ce să zică. S-a întors la joc cu un galben pe creier. Adidaşii au lovitură liberă. Lovitura e executată de Tică. În zid se află Petre, Ionică şi Anahbib. Tică se pregăteşte, îşi ia avânt….mingea merge către poartă….GOOL! 1-1 la sfârşit de partidă. Primele 45 de minute s-au terminat.

 

În vestiar…

-Anahbib.

-Da?

-De ce te-ai dat la-o parte când a executat lovitura liberă?

-Pentru că nu am vrut să-mi dea în faţă cu mingea.

-Data viitoare să nu te dai la o parte.

 

Reîncepe meciul. Naich are mingea. Crevete îl faultează încă de la început pe Anahbib. Anahbib se târăşte pe jos de durere, vin băieţii cu targa după el. Lângă Crevete se poziţionează antrenorul.

-Bine făcut, băiete!

-Am intrat cum trebuie?

-Da! Du-te pe teren, poate primeşti galben, dar merită.

Crevete nu ia galben, arbitrul consideră că este intrare la minge. În locul lui Anahbib intră Ciorapu. Adidaşii se grăbesc să înscrie încă un gol ca să ajungă în finală. Petre avansează în atac, primeşte o pasă de la Ciorapu, menţine controlul mingii. Din spate vine Ionică care îi cere mingea, Petre avansează. Petre pierde mingea şi este văzut de antrenor care gesticulează isteric de pe banca de rezerve:

-De ce nu i-ai pasat?!

-Nu l-am văzut…

-Pe dracu nu l-ai văzut, era lângă tine!

-Data viitoare mă voi uita.

-Ar fi bine!

Antrenorul Adidaşiilor îl chemă pe Tică.

-Tică, vreau să faci ceva pentru mine.

-Da, domnule, orice!

-Când ai ocazia, să îl faultezi rău de tot pe Petre.

-De ce domnule?

-Ca să câştigăm!! Acum du-te pe teren şi ţine minte ce ţi-am zis!

 

E minutul 80 şi scorul tot 1-1. Tensiunea e mare pe „stadionul” din curtea şcolii nr. 007. Adidaşii au mingea. Portarul o degajează spre echipa adversă. Petre prinde mingea. Este faţă în faţă cu Tică. Petre trece pe lângă el fară probleme. Tică se uită spre banca de rezerve şi îl vede pe antrenor furios ca focul.

-CE ŢI-AM ZIS EU, MĂ?

-Nu e fair-play, domnule antrenor!

-Ce ştii tu despre fair-play, mă ?

-Destule cât să nu fac o greşeală, DOMNULE!

 

Meciul se termină 2-1 pentru Naich la penalty. Naich ajunge în finala Cupei Veiozei.

În ziua aceea, câţiva copii au învăţat cu adevărat ce înseamnă fair-play-ul.

 

CODRIN PANAITESCU

ŞCOALA CU CLASELE I-VIII NR. 22 TIMIŞOARA

CLASA A VII-A B

 

 

 

 

Despre fotbalisti care traiesc si fotbalisti care mor

Fotbalistii au bani multi. Au masini de ultima generatie. Au femei frumoase. Isi construiesc vile cu piscina. Umbla prin cluburi. Sunt asaltati de admiratoare. Sunt gladiatorii timpurilor moderne.

Da, asta e impresia pe care o are orice iubitor al fotbalului. Sa nu-mi ziceti ca nu-i invidiati pe cei din iarba. Mereu ati dorit sa fiti in locul lor, cand dau gol si se urca pe gard, fiind adulati de zeci de mii de oameni din tribuna si de milioane de telespectatori.

Obisnuim sa-i asezam pe fotbalisti sub o aura glamorous-ironica. Sa privim doar poleiala, sa aruncam subtilitati privind cultura sau intelectul lor. Nu ne gandim ca si-au petrecut copilaria numai prin cantonamente, ca picioarele lor sunt nenorocite pe veci, ca au probleme la spate, la articulatii, la glezne, la genunchi, ca isi vad familiile rar, ca dupa terminarea carierei din iarba trebuie sa se reinventeze profesional. Ca sutele de mii sau milioane de euro au fost adjudecate cu munca de la 8-9 ani, cu alergatura si mii de “topoare” primite peste picioare la Madrid sau la Gaesti. Ii vedem doar ca niste castigatori de bani multi (prea multi, spun 99,99% dintre moralisti). Si atat. Ii aplaudam cand castiga, ii injuram cand pierd. Ca noi, daca aveam noroc, eram in locul lor si nu ratam „ca fraierii” din cinci metri.

Exista jucatori care castiga foarte mult. Dar exista si fotbalisti pentru care acest sport nu reprezinta, din pacate, o sursa inepuizabila de bani. Sunt jucatori care nu calca pe gazonul de la „Emirates Stadium” si nu au norocul sa beneficieze de conditii de lucru ideale. Sunt cei  pentru care fotbalul inseamna painea ce o vor pune la pranz pe masa. Sunt cei care merg sa joace pe terenuri arse, la 40 de grade, fara asistenta medicala normala, cu un sendvici cu sunca de pui pentru drumul de intoarcere la minihotel, cu apa de la fantana, intr-un autocar primit de la ajutoare, in anii FSN-ului. Sunt cei care castiga salariul mediu pe economie, daca au putin  noroc, si asteapta o prima providentiala. Sunt cei care platesc din buzunarul propriu pentru ghete. Cei care, daca se accidenteaza grav, nu au norocul sa ajunga la Bologna, ci se opereaza in vreun spital districtual si stau sase luni cu piciorul in ghips agatat de tavan.

Henry a murit in timp ce juca pentru Tulcea, ziua-n amiaza mare. Vreo doua zile vom vorbi despre aceasta nenorocire. Vom vorbi de problemele din sistemul medical, de conditiile proaste din fotbalul romanesc, vom ajunge inevitabil la criza mondiala. Toata lumea isi va da cu parerea, de la jurnalisti pana la analistii care au pareri pregatite si pentru emisiunile de chiromantie, si pentru dezbaterile legate de viitorul francmasoneriei in Banatul Montan. Apoi, ne vom intoarce la hentul clar nevazut de arbitru si la sansele la titlu ale celor 12 candidate la titlu. Nu vom invata nimic din aceasta tragedie. Vom spune ca si dincolo se moare, ca si in Anglia un jucator era sa piara pe teren in urma unui insuficiente cardiace. Vom gasi alibiuri si, fireste, ne vom acoperi de eterna placa „asa i-a fost scris omului, sa moara la un meci de fotbal”. Si nu se va schimba nimic major. Vor fi terenuri la fel de proaste, investitii la fel de reduse in controale de specialitate, medicatie, alimentatie sau recuperare. Si, fireste, nimeni nu va fi vinovat de nimic. Asta e viata, nu?

 

 

 

Cea mai frumoasa seara

Au trecut trei ani de la acea seara. Era la fel de cald ca astazi. Si la propriu, dar si la figurat. Peste 20.000 de oameni, asteptand miracolul. In care, sincer, putini dintre noi credeam. Toata lumea era convinsa ca locomotiva Minerului ne va calca nemilos. Chiar si dupa 2-2-ul de la Donetk, atunci cand Gigel Bucur, mai iute decat Carl Lewis, i-a rasturnat numai din fente pe asprii fundasi portocaliu-negri.

Nu am avut emotii pana in minutul 80. Pana atunci, am fost preocupat de detaliile de organizare. La un asemenea meci, trebuie sa fii cu ochii-n opt parti, chiar si la chestii ce nu tin de resortul tau. La pauza, asa cum obisnuiam in acea perioada, am coborat in vestiar, sa traduc strainilor din echipa spusele Principalului. Usor, se intrezarea miracolul. Parea cvasi-imposibil in ziua in care se trasese la sorti numele adversarului. Apoi, in tur, devenise aproape imposibil. Dupa tur, devenise posibil. La pauza, credeam ca e probabil.

Sahtiorii nu puteau nicicum sa strapunga abatajul alb-violet. In minutul 80, am coborat langa tunelul de la vestiare. Era ca si cum coborasem la ultima treapta a Infernului. Acolo, in iarba, erau vreo 85 de grade Celsius. „Minerii” ucrainieni, cehi, romani sau brazilieni se pravaleau spre poarta noastra. Cu traditionalul defetism polist in creier, ma asteptam in orice moment la o nenorocire.  Cand pierzi titlul acasa, cand pierzi doua finale de Cupa, cand Giani Kirita trage in ultima secunda de la Spitalul Judetean si mingea sare Dumnezeu-stie-cum in plasa, orice nenorocire se poate ivi in existenta dementa si ilogica a unui polist. Si veneau „minerii”, veneau… Srna ajunsese la centrarea cu numarul 125. Dar, de fiecare data, Pantilimon sau Nibombe apareau providential. In acea seara, aveai impresia ca puteau deturna si avioane daca se enervau.

Ultimul corner. Srna bate inalt. „Acum e gata, parca vad ca sare mingea-n poarta din vreo glezna nefericita!”, imi ziceam, simtind un gol urias in stomac. Oh, Panti sare si prinde. E gata!  Poli a eliminat castigatoarea la zi a Cupei UEFA! Lumea e uimita de miraculoasa calificare, noi sarbatorim, Il Luce pleaca trist din nou de la Timisoara. Cel mai bun moment din istoria europeana a Politehnicii Timisoara!

Ce amintire frumoasa! Parca s-a intamplat ieri seara. Insa, in acelasi timp, parca s-a intamplat in urma cu 200 de ani. Parca nu a fost adevarat. In seara aceea, toti eram polisti. Acum, suntem mai dezbinati, tot mai dezbinati, de parca o ceata de mineri ne-ar fi imprastiat petrecerea.