Monthly Archives: April 2013

Stadionul de sub tălpile noastre

Pentru noi, suferinzii întru Poli, ”1 mai” nu este doar o sărbătoare tradițională pentru masele muncitorești (sărbătoare care, în timpul comunismului, și-a pierdut din sensul inițial, dar asta e altă poveste). Este și ziua în care celebrăm fondarea arenei viselor noastre. Fostul 1 mai, actualul Dan Păltinișanu. 50 de ani de la inaugurarea arenei vom sărbători poimâine.

Este greu să îi explici unui neofit cam ce înseamnă un stadion pentru un fan. Oricâtă filozofie ai încerca să invoci, un outsider nu prea pricepe trăirile legate de (ufff, cum sună…), un oval de beton. Sau un oval de pământ, fiindcă, nu-i așa?, arena noastră cea dragă este construită  ”în stil socialist”, așa cum oftăm deseori…

Istoria subiectivă din afara cărților este construită de propriile noastre imagini, vise și complexe. Iar îndrăgostirea de ”1 mai” am trăit-o în 1986 când am urcat prima dată scările acelea interminabile. La 10 ani, mă simțeam de parcă intrasem într-o navă cosmică. Am mai scris despre asta odată. Era un moment magic, în acea clipă nu contau băncile de lemn, iarba de pe coronament, pista lungă cât o zi de post. Erai acolo și te puteai mândri că ai fost pe ”1 mai”.

De-atunci, am trăit de toate acolo. De la acea primăvară 1991, când, după un halucinant 0-2 cu Craiova, am fost la un pas de a fi bătut de polițiști la tribuna a doua, norodul fiind pus pe harță din cauza ultimelor evenimente, până la magicele seri europene. Stadionul a reprezentat un punct cardinal. Un loc de grație.

Acum, când împlinești 50 de ani, îți facem o reverență, dragă arenă. Și, parafrazând o vorbă celebră, cu toții am învățat că întâi trebuie să vezi Stadionul. Apoi să trăiești.

 

Dacă…

… Real Madrid nu întoarce scorul de la Dortmund, s-ar putea ca Mou să aibă nişte mici-mari probleme. S-ar putea ca mitul portughezului universal, care face minuni peste tot pe unde calcă, să devină un mic basm. S-ar putea ca aceşti trei ani tumultuoşi prin care albii au evoluat sub cârma cuceritorului lusitan să nu reprezinte nimic semnificativ în istoria Madridului. Un titlu naţional, Copa del Rey, două Supercupe nu înseamnă puţin. Dar nici foarte mult. În fond, Real Madrid nu este o formaţie la care să aştepţi, să invoci răbdarea, să te raportezi la duşmani mai mult sau mai puţin imaginari. La Madrid nu e ca la Porto. Cu tot respectul pentru FC Porto, un club de excepţie.

În aceşti trei ani, în plan european, Real poate să rămână  cu nişte prezenţe în semifinalele UCL. Puţin, foarte puţin, vorba lui Dem Rădulescu. Puţin pentru bugetul uriaş, puţin pentru toate scandalurile care au dus Realul în derizoriu. Puţin pentru preţul mare plătit la înlăturarea nu foarte elegantă a lui Raul. Puţin pentru umilirea la care a fost supus Casillas, căpitanul Realului, căpitanul naţionalei care a cucerit trei titluri la rând între 2008 şi 2012. Puţin pentru ridiculizarea lui Valdano, un om care, totuşi, a ridicat o Cupă Mondială deasupra capului. Puţin pentru pretenţiile „regale”, pentru istoria strălucitoare a clubului.

Nu demult, Mourinho făcea mişto de Pellegrini, cel care fusese eliminat în Cupă de Alcorcon. Ei bine, cele patru goluri încasate la Dortmund de Real arată că echipa blanco putea să fie antrenată şi de Luxemburgo şi de Lopez Caro şi de „principalul” de la Alcorcon. Nu trebuie să îl ai pe Special One ca să iei Four-One. Uneori, aroganţa costă. Prea mulţi bani, prea mulţi nervi pentru nişte rezultate atât de mici.

Există pentru fanii madrileni o singură speranţă. Spiritul de revenire al Realului. În 1985, o altă Borussie, cea din Monchengladbach, bătea cu 5-1 pe Real. În retur, Santillana şi compania câştigau cu 4-0 după un meci de epopee. Însă nu ştiu cine din actuala echipă a Realului ştie ce înseamnă asta. Sau cine de pe actuala bancă a Realului.

Când balaurul îl răpune pe St. Jordi

Răcnetele reale și virtuale care au însoțit cele patru goluri ale bavarezilor (bavarezi? hmmm…) reprezintă eliberarea de care avea nevoie o Europă dominată în ultimii șapte ani, în mod compulsiv-obsesiv, asemeni lui Mister Monk, de tiki-taka. În sfârșit, după ce catalanii au făcut mișto de cine au vrut cu fotbalul lor ”plictisitor” (de parcă kick-and-run ar fi un deliciu cultural), a venit Bayern și i-a pălmuit pe piticii barcelonezi. E și asta o bucurie. Se bucură, poate, și echipele engleze, izolate de continent deja din sferturile de finală, doar Chelsea fiind cea care, din când în când, a mai pus o piedică mârșavă Messi-ului, provocând o bucurie generală, comparabilă cu cea de la jubileul Reginei.

Barcelona a dominat la modul scabros fotbalul din ultimii șapte ani, cu trei trofee UCL, plus ”n” cupe și cupițe. Pentru sănătatea fotbalului, însă, este bine că a sosit acest moment. Ce-i prea mult, strică. Este bine că a sosit acest moment și pentru sănătatea Barcelonei. Messi-dependența devenea un brand, iar moștenirea băncii tehnice doar de cei cu ADN catalan un moft și atât. Barca are nevoie nu de un restart, ci de un upgrade.

Prietenul meu Vali Șerbănuț a scris ieri seară un lucru mare: ”Mou, Barca poate fi bătută și dacă joci fotbal adevărat!”. Nimic mai real. Bayern a jucat fotbal, s-a impus de o manieră clară, iar greșelile de arbitraj de care a beneficiat au compensat gafele făcute în favoarea spaniolilor în prima parte. Bayern reprezintă o forță, însă a suprapune actuala echipă cu imaginea arhetipală a lui Bayern e o glumă proastă. Gruparea bavareză reprezintă ilustrarea perfectă a globalizării fotbalistice. Să spui că victoria de marți seară este o victorie a fotbalului german este ca și cum ai lăuda bucătăria germană după ce ai mâncat o pizza quatro stagioni în Marienplatz.

Bayern e frumoasă și merită să câștige UCL. Este o uzină de făcut bani și de creat fotbal. Un club care a știut să se actualizeze, să se reinventeze și să devină un brand global. Nici nu putea fi altfel când pe lista de 18 de la meciul cu Barcelona s-au aflat Dante, Ribery, Javi Martinez, Robben, Boateng, Alaba, Gomez, Van Buyten, Shaqiri, Rafinha, Pizarro, Luis Gustavo și Timoșciuk. Iar Mandzukic a fost suspendat.

Dincolo de simpatii și antipatii, rămâne un lucru. Fotbalul trebuie învins prin fotbal.

Foto: Getty Images

Supărat sunt, Doamne…

Suntem supărați că telefonul mobil e mai vechi de un an, că nu avem bani suficienți pentru Iphone 15.

Suntem supărați că nu avem x5 ca vecinul și ne chinuim cu o Skoda Octavia.

Suntem supărați că troleibuzul a întârziat patru minute, că ”proasta aia” din față nu a accelerat și am ajuns târziu la semafor și avem de așteptat 55 de secunde.

Suntem supărați pe imbecilii cu care ne certăm pe net, inși care nu știu nimic și probabil sunt vânduți.

Suntem supărați că prosciutto crudo s-a scumpit și că nu am prins loc la iarbă verde.

Suntem supărați că vecinul ascultă prea tare manele și ține cu Steaua.

Suntem supărați că nevasta vorbește prea mult, că părinții ne bat la cap, că ăl mic plânge prea mult și că berea e prea scumpă.

Suntem supărați că e traficul infernal, că am stat la coadă la hypermarket, că netul merge prost.

În acest timp, în Oradea, un portar de fotbal în vârstă de 22 de ani suferă un accident pe teren și îi este extirpat un rinichi. Mai demult, a rămas și fără splină după un eveniment identic petrecut pe gazon. Din dragoste, mama lui dorește să doneze un rinichi pentru ca fiul să-și poată continua visul.

Numai noi rămânem supărați, încrâncenați și prizonieri ai propriilor complexe.

O părere sinceră despre Delta Machine

Din start, trebuie să spun că sunt de părere că nu poți să-i ceri nimănui să fie mereu genial. Nici toate romanele lui Dostoievski nu sunt perfecte, nici Messi nu joacă mereu la nivel ideal. Așa e și cu muzica. Nu poți să editezi albume memorabile la fiecare al patrulea an. Există un timp pentru toate. Puterea creativă are limitele ei.

Depeche Mode a ars în 1993, cu ”Songs of Faith and Devotion”. Acela a fost nivelul maxim. De-atunci, tot ce a scos DM a fost excelent, însă starea de grație din albumele ”Music For The Masses”, ”Violator” sau amintitul ”SOFD” nu a mai fost atinsă. De aici pornim discuția.

”Delta Machine” e un album bun, peste ”Ultra” și ”Playing The Angel”, poate cel mai proaste produse DM din actualul mileniu. E un disc care începe prost și se termină bine, ca sa parafrazăm un vestit murphysm. Așa cum și promovarea albumului a demarat nepotrivit cu ”Heaven”, piesă atipică pentru ritmul albumului.

Nu sunt dezamăgit de album, chiar îmi place și îl ascult constant. Ca ”long time” fan DM, consider ”Broken”, ”Alone” și ”Soothe my soul” drept cele mai reușite cântece. Nu-mi plac „Welcome to my world” și nici ”The child inside” nu mă încântă, fiind o proastă încercare a lui Martin de a reda atmosfera din albumele personale de coveruri ”Counterfeit”.

Las la final ”Should be higher”. Deși nu are potențial de hit, este una dintre puținele piese din ultima vreme care reușește să redea acea stare ”dark” consacrată de clasicele albume Depeche. Tare mi-aș dori să văd un clip al acestei piese, făcut de Anton Corbijn. Și, fiindcă tot am ajuns aici, sunt dezamăgit că ultimele spoturi nu sunt regizate de olandez. Corbijn – Depeche Mode este o legătură indelebilă. E ca și cum ai încerca să îmbraci naționala de fotbal a Germaniei în altceva decât ”Adidas”.

Ca o concluzie, Depeche Mode continuă să ne bucure. Și e bine că, mai departe, nu-și trădează drumul și nu face compromisuri doar de dragul publicului foarte larg, așa cum face pe alocuri U2. Mulțumim, DM, pentru noi ești mai departe Alfa și… Delta.

Greu de ghicit

Parcă mai mult ca niciodată semifinalele din UCl sunt extrem de echilibrate. Este greu de pronosticat cine se va impune în această superbă ”dublă” Bayern-Barca vs. Dormtmund-Real! Mi se pare că-n anii trecuți mereu exista un favorit însă acum cred că orice observator imparțial este circumspect înainte de a-și da cu presupusul.

De partea echipelor germane se află entuziasmul și forța de care au dat dovadă în acest sezon. Plus foamea de trofee. De partea ibericilor sunt stabilitatea și clasa jucătorilor. Real și Barca sunt ca niște mecanisme impecabile, fiecare cu farmecul și forța lor.

Va fi genul de partide în care totul va fi decis de detalii. De forma de moment a jucătorilor, de sclipirile starurilor, de deciziile de arbitraj și, în ultimă instanță, de… noroc. Da, Borussia a avut noroc în ”sfertul” cu Malaga, însă hazardul ține uneori și de proasta poziționare în teren a unui fundaș, chiar și experimentat, cum este Demichelis.

Și, ca o avanpremieră, să ne delectăm cu numele pe care le vom admira în această seară. Grafica aparține celor de la El Mundo Deportivo…