Monthly Archives: May 2013

Hristo, ultimul haiduc

Filmul despre Hristo Stoicikov, prezentat miercuri seară la Timișoara chiar cu fostul mare fotbalist prezent în sală, mi-a plăcut mai mult decât cel dedicat de Kusturica lui Maradona. Nu prea agreez filmele documentare de acest tip, dar cel de față chiar m-a impresionat. Poate fiindcă lipsesc megalomania excesivă și zeificarea din pelicula despre Diego. Poate fiindcă e vorba de un vecin de-al nostru. Poate fiindcă din documentar răzbate o dragoste nedisimulată față de locurile natale, o dragoste pură, nu una de paradă. O iubire neîmpărtășită în totalitate de cele două părți fiindcă, se zice și în film, e cam greu să fii profet în țara ta. Mai ales dacă țara ta e în Estul Europei. Nu spun nimic nou, nu?

Se zice despre marile filme biografice că trebuie văzute de tineri, ca să poată învăța din ele. Corect. Însă un astfel de documentar trebuie simțit. Noi, copiii asfaltului optzecisto-nouăzecist, am avut eroii noștri. Ba pe Titi Varga, ba pe Zvonimir Boban, ba pe Savicevic, ba pe Hagi. Hristo e și el din categoria ultimilor haiduci ai fotbalului. Cel care i-a luat de guler pe cei de la Real, i-a călcat pe picior pe arbitri (la propriu!), i-a bătut pe francezi, pe nemți… Și căruia, drept prețuire pentru miraculoasă carieră, i-a cântat Jose Carreras la retragere.

În documentar sunt multe momente memorabile. Golul în poarta lui Ilgner la World Cup 94, umilirea Franței, reușitele legendare în tricoul Barcelonei… Însă adevăratele clipe de aur sunt cele în care Hristo revine pe primul stadion al carierei sale și stă la povești cu primii colegi și antrenori. Merge la școala unde a învățat și nu îi este rușine să admită că nu avea note strălucitoare. Stă mândru și emoționat alături de actorul său preferat (e un anume Ivan Ivanov, nu Gerard Butler…) și se amuză alături de primul său antrenor, amintindu-și ce palme își mai lua după ceafă în adolescență. Și nu îți vine să crezi că omul care a cucerit Europa, căruia și astăzi i se închină o Barcelona tikitakizată și globalizată, e aproape de tine, neschimbat, la câteva scaune distanță, într-un cinematograf… El, cel care ridica trofeul Ligii Campionilor pe Wembley și prezenta mândru ”Balonul de Aur” în 1994 se află în realitate aproape de tine, în sala de la ”Capitol”. El, care va rămâne mereu unul ”de-al nostru”.

Mă opresc aici. Încercați să vedeți filmul. Nu prea mai există haiduci în ziua azi. Și nici oameni care să nu uite de unde au plecat.

A fi. A iubi. A tletico

Să scrii despre echipa cu care ții este cel mai frumos lucru din lume. Să scrii despre seara în care echipa cu care ții a câștigat prima dată după 14 ani într-o finală de Cupă contra rivalei de-un veac înseamnă fericirea supremă. Cele mai mari victorii sunt cele pe care le obții atunci când nu te aștepți. Oare cum se simte un fan al lui Atletico astăzi, când iese la o cafea în Madrid, după 14 ani de umilințe?

Redimensionarea lui Atletico a început cu dragoste, multă dragoste și a continuat cu rațiune și un management echilibrat. În 2000, Atleti a retrogradat, trăind vremuri crunte, cu răposatul Gil y Gil băgat în tot felul de belele. Ba chiar la un moment dat căzuse spre jumătatea periculoasă a Segundei. Nimic nu mergea, dar într-un moment în care în alte părți publicul s-ar fi îndepărtat de arenă, dezgustat și descurajat, fanii lui Atleti au stat lângă echipă cu inima și cu portofelul. La un moment, în liga a doua, Atleti avea vreo 40.000 de abonați. Și, încet, cu perseverență, clubul și-a revenit. Nimeni nu a migrat spre galacticii de la Real…

Atleti s-a pus pe picioare având o bază de fani inegalabilă, dar și o administrație care a știut să îmbine managementul, marketingul și politica de transferuri. De-a lungul anilor, Atleti a vândut tot ce avea mai bun. Torres, De Gea Luis Garcia, Forlan sau Aguero au plecat pe sume enorme de pe ”Calderon”. Dar conducerea s-a repliat mereu, astfel că banii încasați au mers mai departe pe achiziții consistente și utile. Simao, Ujfalusi, Heitinga, Juanfran, Turan, Reyes și, recent, Falcao au fost cei care au cimentat  noul Atletico.

Și acum, cu chibzuință și entuziasm, Atletico a redevenit un brand european. În trei sezoane, lângă Manzanares au poposit două Europa League, două Supercupe ale Europei, iar vineri seară a revenit și Cupa Regelui.

Nici nu știu ce final să compun. Nici acum. Fiindcă povestea inegalabilă a lui Atletico nu are final!

#Rafaout şi #Torresfail

Şi când te gândeşti ce bannere arborau în ultimele luni fanii lui Chelsea şi ce miştouri se făceau pe seama lui Torres, parcă îţi tresaltă inima de bucurie că haterii şi-au cumpărat antivomitive în această dimineaţă! Vorba aceea. Benitez le-a dat peste nas detractorilor, iar Torres şi-a luat revanşa pentru avalanşa de umilinţe.

Aşadar, Rafa şi-a arătat clasa. După caterincile suporterilor lui Chelsea (din Anglia, ţara aceea în care fanii sunt necondiţionat alături de echipă, nu?), spaniolul a mai luat un trofeu major. Să recapitulăm palmaresul Benitezului. Pe rând. Titlu în Primera, cu Valencia, în 2004, într-un sezon în care Adevăratul Ronaldo juca la galactissimul Real, iar Ronaldinho începea să se extraterestrizeze la Barcelona. Se ştie, o echipă care ia la Liga şi nu se numeşte Real sau Barca ar trebui să primească încă două titluri din oficiu. Cu un an în urmă, Cupa UEFA, câştigată lejer. A urmat Liverpool, cu Liga Campionilor luată în 2005, cu FA Cup în 2006. O nouă finală Champions în 2007, pierdută la limită cu Milan. Liverpool, grupare fără o susţinere financiară de prin alte stratosfere cum se întâmplă la alte cluburi Engleze. A trecut la Inter, unde nu a strălucit, dar a luat totuşi Campionatul Mondial al cluburilor, cu o generaţie ce tocmai urma să-şi dea obştescul sfârşit fotbalistic.

La Chelsea a venit într-un moment în care cursa din Premiership era compromisă, iar calificarea în optimile UCL puţin probabilă. Mandatul lui a fost maximalizat printr-o calificare directă în UCL şi câştigarea UEFA Europa League.  Any further questions, please?

Cât îl priveşte pe Torres, a (re) demonstrat că este un atacant uriaş. Şi în cazul său, palmaresul vorbeşte de la sine. Iar realizările sunt inegalabile. Gol victorios în finala Euro 2008, gol în finala Euro 2012, gol în finala Europa League 2013. Şi are doar 29 de ani.

Şi în final, încă un detaliu. În acest an, considerat slab pentru echipele spaniole, un antrenor din această ţară a luat Europa League, iar altul, Martinez, a câştigat FA Cup. Tot Fuentes e şi în spatele acestor succese, haterilor care sunteţi hateri?