Monthly Archives: June 2013

Solomoane, ce-ți mai plăceau femeile!

Se face că într-o comună niște profesori cam grăbiți au dat ca premii elevilor niște cărți în care apărea imunda ”Poveste a poveștilor”. Firește, fiindcă suntem un popor pudibond care nici tabloide nu citește, nici a capatos nu-i miroase gura, neglijenții dascăli au fost dați în primire. Căci da, adevăratele probleme în țara asta vin de la profesori, cu salariile lor scandaloase de mii de euro și școlile cu dotări ce fac Elveția să se rușineze.

Drept e că greșeala abominabilă a profesorilor trebuie condamnată. În fond, bieții copii din ziua de azi nu pot găsi ”la liber!” pe nevinovatul facebook tot felul de conturi ale unor persoane cu felurite deviații sexuale. Inocenții puberi nu au cum să acceseze pe democraticul internet pagini unde pot vedea orice ”filie”. Cu siguranță că adolescenții noștri nu au acces la emisiunile de largă audiență la TV, unde diferite domnișoare ne arată cum se mănâncă o banană. Ei nu ascultă muzică în care cuvântul pendulă apare de zece ori per strofă. Nici videoclipuri cu manele nu pot vedea, în ele fiind tinere îmbrăcate mai mult decât decent. Bien sur, părinții din ziua de azi nu se uită decât la Trinitas, nu creează rating pentru DD și nu agreează scandalurile sexuale ce se promovează la TV între orele 17 și 23,55.

Eu zic că ar trebui luate măsuri împotriva Autorului Anonim al baladei ”Meșterul Manole”, autor care folosește cuvinte obscene gen ” Zidul rău mă strange / Ţâţişoara-mi plânge”. Și, cum suntem o țară în proporție de 178% religioasă, ar trebui să scoatem din Biblie infama ”Cântare a Cântărilor”. Tinerii noștri ce ar putea învăța din acel text? Cum ar spune tabloidele pe care românii nu le citesc, fiindcă sunt decenți: ”Solomoane, ce-ți mai plăceau femeile!”

Hai să râdem. Cât mai putem.

EXPOZIŢIE DE CARICATURI – Autori din Belgrad, Novi Sad, Pancevo, ora 17.00, galeria „MANSARDA”, spaţiul expoziţional Bastion „Theresia”
SEARĂ LITERARĂ ROMÂNO-SÂRBĂ DEDICATĂ SATIREI (aforisme, proză satirică)
Ora 19.00, terasa „DOCK`S” (pe malul Begheiului, splaiul Tudor Vladimirescu). Participă autori din:

România: Valeriu Butulescu (Petroșani), Vasile Ponea, George Drăgescu (Tg. Jiu), Goran Miskovic, Jadran Klanica, Levente Balint, Daniel Silvian Petre, Goran Mrakic (Timișoara)

Serbia: Aleksandar Baljak, Aleksandar Čotrić, Dragutin Minić Karlo, Slobodan Simić, Bojan Ljubenović, Vladimir Ćalić

Bosnia: Grujo Lero, Stanislav Tomić, Ekrem Macić;

Austria: Svetlana Matić

Sârba pe loc

Ieri, în studioul unei emisiuni de ”profil”, un invitat competent exclama fericit că nu prea mai sunt antrenori sârbi prin Europa. Omul era bucuros că Dorinel Munteanu prinsese un contract excelent în prima ligă rusă.

Nu am avut nevoie nici de google, ci de memorie ca să găsesc că la Valencia e antrenor Miroslav Djukic, iar la Lazio, ”principal” e Vladimir Petkovic. Adică în campionatul campioanei europene la zi, respectiv în campionatul vicecampioanei europene la zi. Un fleac, nu?

Despre vârsta noastră de ”aur”

De ceva vreme, ne delectăm pe facebook cu o serie de poze reprezentând tot felul de simboluri din anii ’80. Ciocolate, biciclete, înghețate, cărți, reviste, creioane, postere, jocuri, fel de fel de gadget-uri din acele timpuri – un adevărat tezaur nostalgic menit să provoace oftaturi melancolice și, finalmente, o exclamare superioară tip ”Ce vremuri am trăit, copiii de azi sunt niște dereglați care nu știu adevăratele bucurii ale adolescenței sau pubertății!”. Firește, noi am fost ultimii care am trăit o vârstă de aur, noi am fost ultimii care am știut ce înseamnă bucuria jocului, noi am fost ultimii care am știut ce înseamnă muzica, televizorul, dragostea etc. Și dăm like și share imediat, ca să vadă și neisprăviții din ziua de azi ce vremuri miraculoase am trăit noi…

Citesc în această perioadă memoriile lui Stefan Zweig. Marele scriitor austriac deplângea, în 1940, dispariția perioadei inocente de la finele secolului XIX. Ia uite ce scrie la un moment dat: ”Căci n-a fost un secol pătimaș acela în care m-am născut și m-am format eu. Era o lume ordonată, cu delimitări clare și tranziții line, o lume care nu cunoștea graba. Ritmul noilor viteze nu se extinsese încă de la mașini, telefon, radio, avion la om, timpul și vârsta aveau o altă măsură. Se ducea o viață mai tihnită…”

Parcă și noi scriem/ne lamentăm duios cam așa, nu? Aici e de fapt cheia. Cum spune o piesă a lui Mike and the Mechanics, ”every generation blames the one before”. Ne creăm din copilăria noastră un univers magic, pierdut. Selectăm inconștient doar acele lucruri care ne convin și le contrapunem unui prezent corupt și pervertit. Uităm că în copilăria noastră optzecistă se tăia curentul zilnic, că stăteam dimineața la ora 6 la coadă la lapte, că trebuia să mergem la cules porumb toamna, că în vacanțele de vară trebuia să participăm la 40 de grade la repetițiile pentru festivitatea de 23 august, că apa caldă și căldură ajunseseră la un moment dat niște accesorii aproape de lux, că accesul la informații era limitat, că pentru a cumpăra o carte bună sau un disc cu trupa preferată trebuia să ai ceva relații, că pentru avea telefon (fix) și butelie îți trebuiau ”n” aprobări, că în plină iarnă lumea stătea pe scări în troleibuze, că libertatea de expresie era garantată prin Constituție dar lipsea cu desăvârșire.. Să mai continui?

Da, era frumos fiindcă aveam timp să jucăm fotbal, să ne bucurăm de lucruri frumoase, aveam mai mult timp la dispoziție, nu aveam atâtea responsabilități (în definitiv, eram copii, nu?),  nu trăiam bombardamentul informațional din ziua de azi. E adevărat, astăzi relațiile interumane sunt diferite, toată lumea e mai grăbită, vreau totul repede și acum… Și ne refugiem în niște amintiri fermecătoare, iluzionându-ne că am fost niște privilegiați…

Vă dați seama că peste 20 de ani, tinerii de azi vor exclama: ”În 2013… ce vremuri! Oamenii erau mai respectuoși, aveam timp, știam să ne bucurăm de lucrurile mărunte. Nu-mi vine să cred cât de artificiali, obraznici și aiuriți sunt copiii de azi. Nu știu ce înseamnă bucuriile adevărate, să te joci pe Ipad…”

Și da, eu cred că și această epocă pe care o trăim își are farmecul ei. Poate nu chiar ca adolescența noastră, dar măcar are un avantaj. Libertatea.

P.S.: Ce ironic, nu? Tocmai facebook-ul e gazda lamentărilor noastre. Acest facebook care este emblematic pentru acești ani ce nu ne mai reprezintă…

 

Un sat de pescari

Presa română, dintr-o superioritate de (ne)înțeles, se referă mereu la fotbaliștii din Insulele Feroe ca fiind ”pescari”. Trec peste tonul zeflemitor la adresa unei bresle și că, în fond, să mănânci pește e mai sănătos decât să îngurgitez mândru ceafă de porc și mici. Vreau doar să zic că ”pescarii” ăia au un venit anual mediu de 31.000 de dolari. Adică în jur de 23.500 de euro. Adică ar trebui să cam tăcem din gură.

Monte Carlo nu crede în lacrimi

Falcao a plâns la despărțirea de Atletico. A plâns sincer, sunt convins de asta. Sigur i-a părut rău că pleacă. Însă în același timp sunt  sigur că i-a părut bine că ajunge la Monte Carlo. La AS Monaco, o formație tocmai intrată în prima ligă franceză. Și cu siguranță că lacrimile de tristețe i se vor transforma în lacrimi de bucurie când va tasta codul PIN la primul salariu încasat de la ”monegasci”. Findcă, firește, trebuie ca Falcao să se gândească la viitorul său, la siguranța financiară. De parcă până acum lucra pentru salariul minim pe economie și bonuri de masă.

Pe vremuri, a fost un film denumit ”Moscova nu crede în lacrimi”. Cum patronul lui AS Monaco e rus, putem zice că nici Monte Carlo nu crede în lacrimi. Nici cei de la Atletico Madrid nu trebuie să creadă în lacrimi. Nici măcar când sunt sincere.

 

V.V.

În 2005, Poli pierduse cu 1-0 la Dinamo. Urma un meci în Cupă la Târgu Jiu. 300 de kilometri cu autocarul. Amărăciune după joc. Pierdusem în ultimul minut. Am nimerit lângă el pe drum. Avea ceva probleme la gleznă. Nu se știa dacă va juca în următoarea partidă.

Pe drum, am povestit multe despre ce a fost și ce va fi să fie. Atunci mi-a spus că se va face antrenor. Știa că e aproape ”cântecul de lebădă”. Culmea, nu era foarte bătrân. Doar 32 de ani. Alții preferă să dea ”cu barosul” și pe la 38 de ani. Însă știa că nu mai poate spune multe decât la un nivel inferior. Dar nu răzbătea depresia celui care percepe că urmează trista plecare din iarbă. Spunea că va urma o altă etapă în viața lui. Că simte că momentul dureros al despărțirii de gazon va fi urmat de o carieră în antrenorat. Era foarte încrezător că va fi un tehnician bun. Să mint acum și să spun că îl credeam?

Au urmat luni de studiu și perfecționare. Apoi, munca de ”secund”, una pe care toți pricepuții în fotbal o ridiculizează. Apoi, ”interimate” soldate cu două finale de Cupă irosite, motiv de ironii superioare din partea specialiștilor. Firește, nimeni nu amintește că Toppmoller a pierdut în 2002 finala Ligii Campionilor, finala Cupei Germaniei și a terminat pe 2 în Bundesliga.  Sau că el, V.V., a bătut Steaua de două ori. Oficial.

Anii au trecut și a înghițit toate sarcasmele, aroganțele și părerile cunoscătorilor. A refuzat postura călduță de antrenor secund în prima ligă pentru a pune umărul la un proiect în care puțini aveau încredere. A avut răbdare și a crezut că va răzbate și când unii jubilau că ”își va rupe gâtul”.

La 39 de ani tocmai a bifat a doua promovare consecutivă în prima ligă. Jackie Ionescu spunea că promovarea este mai grea de îndeplinit decât cucerirea unui titlu. Cu părul lăsat, cu aroganța sa și cu postura de etern secund, Valentin Velcea a învins. Când vom deschide catastiful fotbalului peste 100 de ani, în dreptul promovărilor timișorene din 2012, respectiv 2013, va scrie că antrenorul principal a fost V.V.

În urmă cu 30 de ani, Eugen Barbu scria un text despre Cămătaru, intitulat, ”M-ai învins, Rodioane!”. Dacă ar fi corecți, mulți ar spune acum: ”M-ai învins, Valentine!”. Eu unul recunosc că spun asta.