Monthly Archives: November 2013

Dispariția unui ziar

S-a scris în ultimele ore suficient de mult despre dispariția ziarului ”ProSport”. Da, spun dispariția Ziarului, pentru că varianta online nu este ziar. Pentru mine, acest concept virtual trebuie denumit altfel. Ziarul va rămâne veșnic acel jurnal pe hârtie, jurnal care reprezintă pentru cititor o adevărată desfătare. Dar asta e percepția mea. Sunt ”old-school” și îmi asum asta.

Am avut o conexiune cu ”ProSport” între 1999 și 2000, eram reporter-corespondent. Pare o eternitate de-atunci (am fost primul care a scris că Poli Timișoara va fi preluată de Claudio Zambon – mai bine nu scriam!). Multe s-au schimbat și cu toții suntem altfel acum, pe final de 2013. Nu pot să spun că e cineva vinovat că ziarul nu mai va fi editat. E ușor să vorbești din afară, să dai cu barosul. Suntem un popor de pricepuți în toate, de la cultivarea roșiilor până la influența masonică în muzica simfonică.

Peste toate însă, e păcat. Explicația corporatistă, goală de fond, a trecerii exclusiv pe online este corectă economic. Cert e că se pierde ceva. Da, se merge înainte, există internetul și ”va fi altfel” și ”vom fi eficienți pentru informarea corectă a cititorilor”. E adevărat. Dar media fără varianta tipărită e la fel de spectaculoasă ca și fotografia digitală. Ați văzut fotografiile alb-negru din trecut? Au atâta suflet în ele, încât 15.000 de megapixeli i-ar trebui luminii să le ajungă.

Acum și niciodată

Partea tristă, de data asta, e că nu mai putem da vina pe nimeni din afară. Nici pe ghinionul nostru proverbial, nici pe resemnarea mioritică, nici pe gazon, nici pe FMI. Au fost decizii de arbitraj contestabile, dar nu au fost cruciale în deciderea calificării. Nu poți să spui că ”jucătorii nu au avut determinare”.  Chiar nu le poți reproșa nimic. Că ar fi putut juca alții ? Este o temă perpetuă, una care face mereu prozeliți pe la noi,  cum că ăia care nu au intrat în teren au fost cu siguranță mai buni decât titularii. Ne-am făcut iluzii, avem deziluzii. Ne-am entuziasmat că am picat cu Grecia la baraj, de parcă urma să dăm de Djibouti. Recitez, ca să mă dau deștept, ce scriam aici pe 21 octombrie: … mă surprinde entuziasmul general provocat de barajul cu elenii. Nu văd niciun argument care să susțină ideea că greci sunt accesibili. Față de Portugalia, da. Însă logica arată că va fi un duel deloc plăcut. Grecia s-a calificat la toate turneele finale din 2004 încoace (excluzând Mondialul din 2006). În ultimul turneu, la Euro 2012, grecii au ajuns până-n sferturile de finală. Deci, de ce ne bucurăm? Ca să nu mai amintim diferența la nivel de cluburi! (….) Mi-e teamă de acest entuziasm, comparabil pe alocuri cu cel din 2001, când am întâlnit Slovenia. Iar argumentul suprem al returului pe teren propriu este, și el, fragil. Mai știți că returul cu slovenii s-a jucat tot la București?”

Ăștia suntem. O luăm de la capăt, că  altceva nu avem ce face. Fără metafore, fără poze virale motivaționale. Trăim mai departe fantasmele din ”Zile și nopți pe stadion”, cartea emblematică a deznădejdilor noastre fotbalisttice. Peste doi ani, ne vom automotiva iarăși, cu eternele ”Acum ori niciodată” și ”Pe ei, pe mama lor”. Povestea noastră veșnică.

 

Au fost 11. Anti-eroi din fotbalul românesc. Următorul e Mitroglou?

Golurile marcate ieri seară de Konstantinos Mitroglou au reînviat vechii demoni din subconștientul nostru. ”Black friday”, așa cum au titrat, previzibil dar corect, niște colegi de breaslă a readus în amintire niște nume de care microbistul român nu poate scăpa. Toate generațiile de microbiști, cel puțin din anii ’70 încoace, au câte un nume care le-au marcat tinerețea. În cele de mai jos, am ales 11 ”villains”, cu speranța că Mitroglou nu va cere un post de titular….

1972. Istvan Szoke. Acest cetățean maghiar a înscris în minutul 87 golul calificării Ungariei în semifinalele Campionatului European. A fost 2-1 în meciul Ungaria-România, jucat la Belgrad, după ce în precedentele dueluri a fost 2-2, respectiv 1-1. Așa era pe atunci… Repet, România era în primele 8 din Europa, iar sistemul de desfășurare era diferit, doar semifinalele constituindu-se într-un turneul final.

1973. Un anume fotbalist pe nume Bernd Bransch a marcat două goluri într-un meci ”care pe care” între RDG și România. 2-0-scor final, iar est-germanii au mers la una dintre puținele turnee finale pe care le-au bifat în istorie.

1977. La puțin timp după nenorocirea din 4 martie, într-un București încă traumatizat după seism, s-a desfășurat un halucinant România-Iugoslavia 4-6. Actualul selecționer al Bosniei Herțegovina, Safet Susic, a marcat de trei ori. Ca nervii să fie și mai întinși, peste cinci ani Susic puncta și în FK Sarajevo-Corvinul 4-0, în Cupa UEFA. Ca să nu îl uităm.

 

 

 

 

1985.

Portarul nord-irlandez Pat Jennings își trăia a doua tinerețe când a poposit la București, pentru un ”decisiv” România-Irlanda de Nord. Oaspeţii au câştigat cu 1-0, iar veteranul portar a făcut una dintre cele mai bune partide din carieră. În cele din urmă, nord-irlandezii au mers la Mexicul din 1986. By the way, e ultimul turneu final la care a participat Irlanda de Nord. Simpatic, nu?

1987. Austria-România, la Viena. ”Tricolorii” aveau nevoie de o victorie pentru a se califica la ”Europenele” din RFG. S-a încheiat 0-0, cu o prestație excelentă a portarului gazdelor, Klaus Lindenberger. Frumos nume, demn pentru examenele de dicție.

1990. Cupa Mondială, faza grupelor. După triumful cu URSS, 2-0, am fost readuși cu picioarele pe pământ de Camerun. Roger Milla a intrat în minutul 58 și a reușit o ”dublă”, scorul final fiind 2-1. Pe-atunci, Milla avea 48 de ani, pardon, 38 de ani.

1991. Pentru a ajunge la ”Europenele” din Suedia, România trebuia să bată la Sofia. 1-1 s-a încheiat în duelul cu Bulgaria, nenea Nasko Sirakov egalând în minutul 57. Pe bulgari nu i-a ajutat remiza…

1994. Kennet Anderson. Și atât.

1998. Aljosa Asanovic. Croatul a scos un 11 metri și a jucat perfect în Croația-România 1-0, în ”optimile” Cupei Mondiale. Fain e că mijlocașul, unul dintre cei mai buni din istoria fostei Iugoslavii, s-a mai distins contra Stelei. A dat golul victoriei lui Hajduk în 1995, 1-0 în Ghencea, în minutele de prelungiri, iar în tot în 1998 a fost decisiv într-o ”dublă” Panathinaikos-Steaua 2-2/6-3.

2001. Comentatorii români făceau mișto (normal, noi suntem cei mai viteji și mai deștepți dintre traci) în ”returul” dintre România și Slovenia (în tur, 1-2), că atacantul Mladen Rudonja (jos, în duel cu Puyol), din 53 de meciuri la reprezentativă, nu a punctat niciodată. Omul s-a enervat și a dat deschis scorul. Restul este isterie.

2003. Martin Laursen, Danemarca-România 2-2, gol în minutul 5 de prelungiri. Lumea știe urmarea, nu mai are sens să insistăm.

 

Sper că deocamdată nu vom mai adăuga nume la prezenta listă. Mai ales că nu trebuie să crezi în greci nici atunci când sunt în recesiune.

 

Balonul de Aur. De ce să îl câștige CR7?

Influentul ziar ”Marca” a început o campanie agresivă prin care forțează decernarea ”Balonului de Aur” lui Cristiano Ronaldo. Dacă în anii trecuți dezbaterea Messi vs. CR7 avea ceva substanță, de data aceasta discuția e inutilă. CR7 merită laude pentru evoluțiile constant bune, însă în niciun caz nu a fost cel mai bun fotbalist din lume în 2013.

Ce a câștigat anul acesta CR7? Nimic. Nici Primera, nici Champions League, nici Copa del Rey. Nici calificarea la Mondiale nu este sigură. Și atunci, ce discutăm? Golurile cu Valladolid, Compostela și Tarragona?

Sunt un fan necondiționat al fotbalului iberic, însă faptele trebuie să predomine în astfel de concursuri. Și, din punctul meu de vedere, cei mai potriviți pentru a amaneta acest trofeu sunt Robben și Ribery. Au cucerit, cu Bayern Munchen, tot ce se putea în 2013. Au avut evoluții constant bune spre foarte bune. Mai mult, Robben s-a calificat fără dureri de cap, cu Olanda, la Mondialul din 2014. Și atunci, despre ce mai vorbim?

Mic îndreptar despre cum să provoci lacrimi și oftaturi cititoarelor de bloguri

 

Care dintre voi nu s-a înduioșat și nu a dat like și share la textele despre iubire, existență și motivație care apar constant în blogosferă? Multă lume scrie despre temele esențiale ale omenirii. Dragoste, eros, bani, carieră, etc. Astea-s subiectele cruciale cu care poți înduioșa definitiv eleve, studente, corporatiste, chiar și doamne respectabile, la casa lor. Toate categoriile posibile.

E greu să faci asta? Nicidecum. Există câteva lucruri care, ”îmbrăcate” bine, pot face senzație. E ca la manele. Subiectele sensibiloase țin de lucrurile ce le vor oamenii: iubire, bani, imagine, carieră, familie.

Înainte de toate, trebuie să scrii lucruri cât mai grave, chiar dacă în fond nu spui nimic. Trebuie să fii cât mai plastic, cât mai bombastic. Exemplu? ”Viața este plină de capcane. Nu trebuie să îți fie teamă de ele. Capcanele există pentru cei puternici. Dacă treci de capcane, ești desăvârșit ca om”. Corect, nu? Cine în viață nu dă peste capcane? Cine nu are probleme? Apoi trebuie să vorbești în parabole. Dacă pastișezi idei din filozofia orientală, ești tare. Caută pe net niște caterinci de la Dalai Lama sau Gandhi și ești șmecher, chiar dacă nu ai mai citit o carte substanțială de câțiva ani. Atenție: creștinismul nu e cool, dacă dai exemple din Sfântul Blogoslavie, ești demodat și întunecat la minte. Gen: ”Omul este o pasăre. Cum zicea Fun Hun Tzu, aripile ți le dă viața, dar poți să ți le câștigi și tu”. Ați înțeles ideea, da? Ca o paranteză, creștinismul e cool de Crăciun, când pui poze pe facebook cu masa plină de sarmale de la mama sau instagramezi imagini de la slujba de Înviere.

Să revenim. Dacă vrei să lăcrimeze femeile mai mult sau mai puțin căsătorite mintenaș trebuie să vorbești despre drepturile lor la fericirea sufletească și cea materială. Exemplu: ”Ai dreptul să fii iubită. Ai dreptul să alegi. Ești la fel de importantă ca orice altă ființă din acest univers. Ai dreptul să fii răsfățată. Ai obligația să fii răsfățată. Ai dreptul să iubești pe cine și când vrei, fără să-ți impună nimeni asta. Ai dreptul să te bucuri de o rază de soare, de o privire, de o mângâiere. Ai dreptul să fii fericită cu lucrurile simple. Ai dreptul să strălucești ca o stea”. Firește, o rochie sau niște pantofi de 300 de euro nu reprezintă fericirea. Ele sunt doar un apendix la toată povestea devenirii sufletești.

Nu uita să fii retoric: ”E iubirea doar o iluzie? E dragostea autosugestie? Sunt dorințele un păcat?”. Neapărat trebuie să pomenești de faptul că trebuie să îți urmezi visele. Că nu trebuie să cedezi și că fiecare om are dreptul la iubire. Că un răsărit de soare este semnul speranței. Că trebuie să dăruiești ca să primești. Ceea ce, să fim sinceri, e o tâmpenie. În 90% din cazuri  nimeni nu se simte dator să arate recunoștință după ce a fost ajutat cu bani sau cu o vorbă bună.

Ați înțeles ideea? Nu e greu deloc. Mai dați citate din Coelho, faceți referire la nemărginirea mării, la liniștea muntelui și succesul e garantat. Firește, fără șanse să-i depășiți pe Mihaela Rădulescu sau Tudor Chirilă.

 

 

 

Cel mai bun din toate timpurile = Cea mai inutilă discuție din toate timpurile

Observ că de la aniversarea recentă a lui Diego Maradona s-a relansat, pentru a 43.351-a oară, discuția ”Care a fost cel mai bun fotbalist din toate timpurile?”. Am mai scris pe tema asta și, din cauza încăpățânării unora de a tot discuta la infinit pe acest subiect am să repet niște idei.

Nu există o unitate de măsură clară pentru a stabili care a fost cel mai bun fotbalist din toate timpurile. Este o chestiune relativă, ce ține de percepția fiecăruia. Orice epocă fotbalistică și-a avut caracteristicile ei. Într-un fel se apărau echipele în anii 50, altfel în anii 90. Așezările formațiilor s-au tot schimbat, în ziua de azi sistemul echipelor se modifică de la o etapă la alta. Uitați-vă cum plonjau portarii la Mondialul din 1954, de exemplu. E un deliciu! Într-un fel se penalizau faulturile în urmă cu 25-30 de ani. De pildă, un fotbalist ca Gentile cu greu putea să răzbată în fotbalul actual, unul în care arbitrii sunt mult mai riguroși. Astăzi se joacă mult mai des, banii sunt mai mulți, presiunea spectatorilor și a presei este mai vizibilă. Nu avem de unde să știm cum s-ar fi comportat Maradona în ziua de azi, având în vedere stilul său de viață zbuciumat (asta ca să fim băieți de salon…). Cât privește pretinsul idealism gen ”Pe atunci se juca doar cu sufletul, nu cum fac mercenarii de azi”, vă înșelați. Nu se juca gratis atunci. Ba dimpotrivă, sportivii acelor timpuri câștigau destul de mult față de muritorii de rând. Diferența e că acum există o foarte mare discrepanță între ”elită” și ”plebe”. Dar asta e altă mâncare de pește oceanic.

Nu poți cuantifica jocul lui Maradona versus jocul lui Messi. Cum îi compari? Prin driblinguri, prin călcâiele reușite? Maradona a luat titlul mondial, iar Messi, nu? Ei bine, situația este invers proporțională în cazul Ligii Campionilor. Cruyff nu a câștigat nici campionatul mondial, nici cel european. Îl scoatem definitiv din Top 10? Aș face o comparație de ordin muzical. Puteți să spuneți care a fost trupa mai bună: Beatles sau Rolling Stones? Cine a fost mai valoroasă: Whitney Houston sau Celine Dion? Michael Jackson a fost mai tare decât Elvis Presley?

Ca și în muzică, totul ține de percepția fiecăruia și de așteptările proprii. Mie îmi place mai mult Depeche Mode decât, să zicem, Simon and Garfunkel, dar asta nu înseamnă că DM sunt mai buni muzicieni decât cei doi. Cea mai corectă formulare este: ”De care jucător ți-a plăcut cel mai mult, în ultimii 40 de ani?”. Sincer, mie cel mai mult mi-a plăcut de Van Basten, Zidane și Iniesta.

Cât îl privește pe Maradona, cu toate realizările lui formidabile, mă tot întreb cum ar fi decurs frumoasa lui carieră dacă arbitrul ar fi văzut celebrul henț din meciul cu Anglia. A fost mâna lui Dumnezeu? Să nu-l amestecăm pe Cel de Sus în treburile astea. Are sigur alte treburi mai importante de făcut.

P.S.: Tot despre Diego. Văd că a devenit un simbol al stângii. Cum de nu a jucat atunci în anii 80 prin Cuba sau Bolivia și a preferat declasatul Occident, adică Spania, Italia sau Anglia?

Friday, I’m in love with Timișoara

Acea Timișoară, fără răfuieli politice, fără suspiciuni mărunte, fără rivalități negustorești.

Acea Timișoară, fără druckeri divizați, fără ochi întredeschiși de neîncredere, fără sciziuni în suflete, fără sprâncene ridicate întru pizmă.

Acea Timișoară, din dalele căreia răzbat pașii eroilor.

Acea Timișoară, ce poartă între clădiri ecouri de Phoenix și improvizații de Kamocsa Bela.

Acea Timișoară, mândră și parfumată, la orele serii, ieșită la plimbare pentru a fi admirată de puștii îndrăgostiți.

Acea Timișoară, cu prieteni ce se revăd joviali pe străzile burgului, ca niște umbre luminoase, arzând de dragoste și melancolie.

Acea Timișoara, ca o scrumieră curată, ce nu acceptă murdare rămășițe.

Acea Timișoară, care face poeții să suspine și fetele să spere că, la ora la care luminile se aprind, Alesul se pregătește să le iasă în cale, asemeni unui spectru tandru.

Acea Timișoară, cu muzicanții acordându-și instrumentele și aranjându-și cămășile pentru lunga noapte ce va veni.

Acea Timișoară, cu artiștii pregătindu-se să-și trăiască viața în alt cub, în alte culori, mereu mai frumoase, mai obraznice, mai oneste.

Acea Timișoară, din care se aud paharele de vin ciocnindu-se în restaurante și încep primele șoapte, primele apropieri…

E ora la care se aprind luminile și Timișoara e o mireasă ce se pregătește să arunce buchetul.