Monthly Archives: December 2013

Atletico și Athletic

Pe 6 octombrie, mă-ntrebam pe acest blog (http://www.levibalint.com/?p=240) dacă nu cumva, totuși, în acest sezon, Atletico va reuși minunea de a sparge monopolul Barcelona-Real, instaurat din 2004 încoace, atunci când Valencia lui Benitez lua titlul. Iată că, înainte de 2014, lucrurile stau interesant. În sensul că Atletico și Barcelona împart prima poziție, cu câte 46 de puncte. Real a pierdut câțiva pași importanți, dar nu trebuie exclusă, încă, din calcule.

Întrebarea este dacă Atleti va putea ține pasul cu catalanii, dar și cu insistența Realului. Atleti trece printr-o formă senzațională, beneficiază de aportul celui mai tare public din Spania, îl are pe golgeterul la zi, Diego Costa, pe un antrenor în plin avânt, Diego Simeone, are o echipă ce joacă fotbal spectaculos, dar și ordonat. Mai mult, are și foamea de trofee majore. Probabil are și sprijinul privitorului neutru, dornic să vadă o Primera cu altă câștigătoare. Și, fie vorba între noi, nu ar fi rău. Altceva decât Barca-Real ar mai dinamiza imaginea Primerei.

E clar că Barca și Real nu merg perfect în acest an. Barca e afectată de absența lui Messi, iar implantul cu Tata Martino nu este încă desăvârșit. Real se caută încă, vorba unui ilustru om de fotbal. Opinia mea e că decisive vor fi lunile februarie și martie, atunci când cele trei trupe vor avea meciuri în Champions League. Tot atunci, vor începe și meciurile relevante din Cupa Spaniei. Cine va trece cu bine, din punct de vedere al rezultatelor și al efectivului, mai ales al accidentărilor, va lua titlul. Or aici e de văzut cum se va descurca Atleti. Față de cele două ”clasice”, alb-roșiii nu au un lot strălucit ca număr și soluții. Dar s-au mai văzut cazuri în care au devenit campioane niște formații cu loturi mai reduse numeric. Vor conta, firește, și arbitrajele. Uneori, o simplă eroare poate schimba decisive soarta unui titlu.

Să nu uit ceva, în final. Athletic Bilbao ocupă locul 4. Nu știu dacă va ajunge în Champions League, dar mi-aș dori asta. Athletic este exemplul clar că poți să fii un club orgolios, performant și respectat fără să ai investitori externi și de credibilitate incertă, fără să plătești milioane pentru jucători străini de calitate îndoielnică, fără să faci compromisuri. OK, Athletic nu ia cupe, nu ajunge decât rar în fazele finale din cupele europene. Dar totuși, rămâne un brand fiindcă-și respectă și urmează principiile. De aceea, deseori mă-ntreb de ce nimeni în România nu s-a gândit să construiască un club după astfel de idei?

 

Câte una, câte alta…

* Oamenii de știință sunt șocați după ce au aflat că încă mai există exemplare de Australopithecus.  Se pare că ele au fost depistate în tramvaie, în timp ce mâncau semințe și scuipau cojile pe jos.

* Discuție în tramvai: ”Am fost la o înmormântare. Au ținut parastasul în cimitir! Cum se poate așa ceva?”. Răspuns: ”Cum să nu chemi omul acasă la tine la o răchie?”. Într-adevăr, probleme substanțiale. Măcar la McDonald’s să-i fi chemat pe cei din cortegiu…

* Tot legat de lucruri funerare. Am văzut într-un cimitir un avertisment, cum că sunt montate camere de luat vederi, astfel că persoanele care vor să manglească niște coroane de flori riscă pedepse conform legii. Cu alte cuvinte, frica de ”surveillance” bate teama de ”Doamne-Doamne”.

* Am văzut un vatman care în timp ce manevra tramvaiul asculta muzică la telefon și mai și butona de zor. Mă-ntreb ce fel de check-in-uri putea să dea: ”Am ajuns la stația Aurora. Simțindu-se încrezător” sau ”Mai puțin și ajung în buclă. Like a boss”?

* Mai nou, observ că orice opinie ți-ai exprima, riști să fii considerat vândut vreunui partid politic. Și nu era mai bine înainte? Orice opinie îți exprimai, singurul lucru care riscai era să fii întrebat de sănătate de băieții cu ochi albaștri.

* Clipurile de pe youtube sunt tot mai mult invadate de reclame. Unele devin atât de enervante încât, oricât de deștept ar fi concepute, pot produce un reflex de respingere. Sau de fapt e un nou tip de neuromarketing? Poate mă trezesc să-l sun inconștient pe Igor Gorgonzola ori în timp ce mă cert cu nevasta îl apelez pe Văru’. El se ocupă, nu?

* Rămân la reclame. Toți miștocăresc spoturile ”Catena”. Or fi făcute la nivel de poante de ”Album duminical”, dar au ajuns să fie cunoscute publicului larg, fac parte din glumele culturii urbane, iar farmaciile în cauză au luat tot felul de premii. Păi și nu ăsta e scopul unei reclame? Sau faci artă și falimentezi în șase luni?

* A treia chestie despre reclame. Nu am fost vreun fan al ”puternic-amărui”-ului, dar calitatea spoturilor crește simțitor. Ultima, cea cu consumatorul care recită la un cenaclu, este unul dintre cele mai bune clipuri ce le-am văzut în acest an. Un pont: uitați-vă la doamna din stânga celui care stă în asistență. Nu vi se pare că e arhetipul profesoarei din comisiile de la bacalaureat?

* Sunt asaltat de cereri de la tot felul de impresari care-mi scriu pe contul de facebook cum că au jucători africani de excepție. Oare cât de disperat poți să fii dacă ajungi să trimiți mesaje de acest tip prin ”cartea cu fețe”? Tocmai mie.

* 95% din materialele de pe History Channel sunt dedicate extratereștrilor și amanetului. Visez ziua în care într-un documentar un nene duce să amaneteze un marțian.

 

Compasiuni automobilistice

Înainte de toate, trebuie să spun că e dreptul fiecărui cetățean să facă orice manifestare vrea, în memoria oricui. Suntem într-o țară liberă și oricine poate să regrete public pe oricine, atâta vreme cât acțiunea în sine nu este ofensatoare la adresa cuiva.

Recentele viraje timișorene în memoria unui actor care a decedat în condiții tragice pot fi impresionante până la un anumit punct. OK, s-a ieșit în stradă, e frumos. Însă acest spirit, nici nu știu dacă să-i zic civic, ar fi remarcabil dacă s-ar manifesta și în alte momente. De pildă, la comemorarea celor care au căzut în decembrie 1989. Cu fiecare an ce trece, numărul celor care ies în frig pe străzile orașului scade considerabil. Culmea, dintre cei care fac traseul Piața Maria – Cimitirul Eroilor, tot mai mulți sunt persoane tinere care știu de evenimentele de-acum 24 de ani doar din auzite sau din presă… Mai mult, dar dacă oamenii aceia nu se sacrificau în 1989, greu aveam acces la informație și la fel de greu puteam organiza astfel de evenimente comemorativ-bengoase.

Tare aș vrea ca amintita compasiune să se manifeste și când nenorocirile se abat asupra unor oameni nevoiași. Mi-aș dori să se iasă în frig, vineri seara, și pentru copiii rămași pe stradă în miez de iarnă, și pentru oamenii asupra cărora se fac presiuni pentru a fi alungați din case, și pentru cauze sociale sau naționale. Nu de alta, dar altfel se rămâne doar la impresia unei exhibări automobilistice. Și e păcat, mai ales dacă există atâta solidaritate latentă în noi.

Fie ca All I Want For Christmas is Leru’

Nu mai e mult până la Crăciun. De fapt, deja ați fost inundați de simbolurile mistic-consumiste ale acestei sărbători, așa că nu mai aveți mult până veți face icter de la atâta jingle-bells. Așa că, până o să va iasă pe nas sarmalele și vinul, vă propun o analiză axiologică a omului versus Crăciunul. Sunt curios dacă sunteți de acord cu aceste categorii.

Tipul evlavioso-transcendental. E genul radical, care trăiește la maxim în această perioadă tot ce înseamnă învățătura creștină. Ba chiar exagerează, știindu-se că Postul nu este ”baș” ceea ce se propagă pe la noi. Nu lipsește de la slujbe, trăiește din plin latura mistică a momentului. Este ultra-tradiționalist, pe alocuri ușor intolerant cu cei care nu cadrează cu ”linia”. Detestă partea comercială a Crăciunului.

Tipul religios, dar laic. Ține post, însă se mai scapă din când în când. Se roagă mult, încearcă să nu facă prostii pe cât se poate. Se pregătește intens de zilele de Crăciun și respectă tradițiile. Familist, are grijă de educația bisericească a copiilor, dar le și oferă multe cadouri. Împodobește migălos bradul, ornează geamurile casei. Bonom pe alocuri, e genul care se abțiguiește în seara de Ajun.

Tipul ”merg la biserică în seara de Ajun”. Crăciunul e un eveniment important pentru el, dar atât. Crede în Dumnezeu și nu prea. Dacă se poate, pleacă la schi în perioada sărbătorilor, dar dă o fugă până la biserică. Postul? Ce e aia? Face cadouri doar să se scape de obligații, oferindu-ți CD la reducere cu ”Christmas Songs From Chile”. Religia lui e munca, și-ar dori să stea la birou să mai facă niște proiecte. Mesajul ce-l caracterizează e ”Fie ca Sfânta Lumină…”.

Tipul comercialo-kitschos. Îi place tot ce ține de sărbători. Îi place Crăciunul la americani, Crăciunul la nemți, Crăciunul la malgași. Dă iama în magazine, cumpără tot ce poate. E genul care ascultă Fuego și ”Last Christmas” la nesfârșit. Pune pe facebook poze în seara de ajun de la slujbă, cu texte gen ”Lumina Crăciunului să fie cu voi”. Are pe masă și ciocolată americană, și bere Tuborg, și ”sărmăluțe de la bunica”. Își vizitează prietenii în această perioadă, făcând schimb de caltaboș, sticle de vin și boluri cu salată de bouef.

Tipul dintre blocuri. Merge cu băieții peste tot unde e gratis: concerte, lansări de supermarketuri, paranghelii. Mănâncă bine acasă, de obicei vreo nouă sarmale și un cârnat întreg. Stă trei minute la biserică, apoi se întâlnește cu gașca să bea bere și să colinde la mișto. Aruncă petarde între blocuri, iar în seara Crăciunului ascultă Voltaj și manele. E genul pe care-l vezi la știri, în spital, după ce s-a intoxicat alimentar sau la secția de poliție fiindcă s-a bătut cu un boschetar morocănos.

Tipul cocalar. Crăciunul e doar încă un moment de exhibare pentru el. Cumpără gagicii cizme de 250 de euro, se etalează în mall și își face poze cu iphone-ul lângă brazii artificiali. În seara magică de Crăciun merge în club, unde se întovărășește cu tipe îmbrăcate în Crăciunițe. Își petrece seara dând check-in-uri și discută despre cât de mult va cheltui pentru petrecerea de Revelion.

Tipul festivus. Nu iubește Paștele, nu iubește Crăciunul. Nu crede în Dumnezeu, pentru el religia este o tâmpenie. Iisus este o născocire, în cel mai bun caz a fost un scamator cu valoare medie. Sărbătoarea asta e de fapt creația guvernului mondial pentru ca prostimea să fie ținută sub control. Este mâna americanilor, iar cei care iubesc Crăciunul sunt niște fraieri manipulați.

Poate mai găsiți voi un alt tip. Cât mă privește, mă regăsesc în mesajul trimis de un bun amic în urmă cu câțiva ani: ”Cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, vă urez poftă bună!”

Duioşia nu costă

De câte ori nu ai dat like şi share pe facebook la o poză răvăşitoare cu un copil subnutrit, cu un adult suferind de o boală incurabilă sau cu un bătrân ştirb cu o pâine uscată în mână? De câte ori nu ai distribuit o fotografie care “înseamnă” echivalentul unui euro ce va ajunge în conturile copiilor africani? De atâtea ori ți-ai transmis deznădejdea, lăcrimând ca o divă, prin spațiul virtual, emoționat/emoționată la vederea unor poze ultramegatriste !

Duioșia și, pe alocuri, revolta sunt noile trenduri în social media. E simplu să te exhibi, e atât de ușor să fii samaritean, e la îndemâna oricui să-și exprime sentimentele caritabile în fața prietenilor sau a miilor de ”facebook friends”. Însă mai departe ce ai făcut?

Ai mers vreodată la o bancă să dai o sumă, pe măsura posibilităților tale, în contul unei asociații care se ocupă de adunarea de fonduri pentru copiii bolnavi? Ai plecat, în ajunul Crăciunului, cu plase pline de mâncare la ceva bătrânei care nu-și permit nici măcar un șnițel de porc pe masa din arctica lor sufragerie? Ai fost în vreun spital să ajuți niște persoane bolnave de cancer, să le întrebi una-alta? Ai cărat vreodată prin sate noroioase saci cu haine și mâncare pentru familii prăpădite din case reci și dărăpănate? Nu ai bani, nu îți permiți să oferi mai departe – dar de câte ori te-ai oferit să participi la o acțiune cu know-how sau, pur și simplu, cu brațele? By the way, faptul că dacă se ajunge la un anumit număr de like-uri se vor aloca nişte fonduri pentru bolnavi este o mare tâmpenie. Donaţia înseamnă să scoţi banul din buzunar şi să-l dai nefericitului ce are nevoie de ajutor.

Există foarte mulți oameni care-și dedică viața ajutorării oamenilor cu probleme. Îi respect și sunt onorat că sunt cel puțin amic cu mulți dintre ei. Însă-mi repugnă ipocrizia virtuală, în special în prag de sărbători, atunci când suntem mișcați de bolile unor oameni fără noroc sau de sărăcia deprimantă a altora. Interesant e că doar de Paște și Crăciun ne amintim că sunt oameni deznădăjduiți pe lumea asta. De Valentine sau de Halloween, nu. Atunci ne îmbătăm ca porcii sau mergem la agățat. De ”sărbători”,  ne tăvălim duioși, însă nu facem nimic. Ca și în cazul maidanezilor. Urlă unii de dragul lor, însă nu prea am văzut persoane care să ia vreo 4-5 căței hoinari acasă. Suntem caritabili și darnici doar atunci când apăsăm butonul de like sau când ne scoatem otrava postând statusuri furioase la adresa celor care vor să desființeze specia maidaneză. Și în timp ce îngurgităm al optulea șnițel și ne băgăm capul în bolul cu salată de boeuf ne reamintim că mulți copii din Ciad nu au ce pune pe masă.

Vom fi asaltați de mesaje duioase în această perioadă. Ele nu costă. Să distribui o poză sau să postezi un status debil este gratuit. Şi ce e mai frumos decât să dai check-in din vreun club, în final de decembrie şi să bei un pahar de vodcă la 35 de lei cu gândul la
victimele vreunui taifun?