Monthly Archives: March 2014

Zece, zece aforisme vă vom da

Îi detest pe ipohondri. De fiecare dată când mă întâlnesc cu vreunul, automat mă iau durerile de cap.

Chintesența globalizării: Pizza Hut la Moscova. Adică o chestie italiană făcută de americani și vândută în Rusia.

”Caietele-oracol” din anii copilăriei noastre erau tot un fel de Facebook. Avantajul e că nimeni nu putea să-ți modifice ”timeline”-ul…

Groparul satului se plânge mereu că nu se simte bine: ”Sunt deja cu un picior în groapă..”

De când sunt vegetarian, am devenit o legumă.

Un tanc a intrat din greșeală într-o măcelărie. Toți cei prezenți în încăpere au devenit carne de tun.

Motanul mi-a ros mouse-ul de la computer. Cu alte cuvinte, ce naște din pisică șoareci mănâncă.

Autoportretele marilor pictori au un avantaj față de selfie-urile pițipoancelor.  Pensula mai putea modifica aspectul feței.

Dacă Octavian Paler ar fi avut facebook ce fel de citate ar fi distribuit?

Dacă nu te impui într-o polemică dintr-un birt, nu îți fă griji. Oricând e mai ușor să invadezi o țară decât să fii convingător într-o cârciumă.

Atletico, ajutată de Iniesta, a câștigat în ”El Clasico”

Senzația pe care o ai după Real – Barcelona (3-4) e ca și aceea pe care o ai după ieșirea de la un film 3D cu temă mitologică. Nu îți găsești cuvintele. Încleștare totală, suspans, răsturnări de situație. Fotbal 101%. Orice vorbă suplimentară este inutilă. Ce reflecții tehnico-tactice să faci? Devii ridicol. Nici hiperbolele nu prea-și găsesc sensul. A fost genul de meci pe care l-ar fi cântat Ioan Chirilă…

Concret, uite că lucrurile se complică tot mai tare. Barcelona e departe de a sucomba, așa cum marii pricepuți de pe internet tot prevăd de câțiva ani. Atletico – 70p., Real – 70p., Barcelona – 69p. Un tandem de trei, cum a zis cineva în urmă cu ceva timp, într-un campionat care e departe de a fi dezechilibrat, cum tot clamează glumeții de serviciu care admiră un derby în Anglia, încheiat cu un glorios 6-0. De-acum, orice e posibil. Va rezista cine va răzbate în special din punct de vedere mental și cine va avea noroc. Și, firește, cine nu va avea ghinion la deciziile arbitrilor…

Și mai e încă un lucru. Totuși, când va deschide lumea ochii și va admite că Iniesta e un jucător la fel de bun ca Messi și Cristiano Ronaldo?

Foto: elmundodeportivo.com

21 de ani de credință și devotament

Deunăzi, s-au împlinit 21 de ani de la lansarea albumului ”Songs of Faith and Devotion”, cea mai reușită creație a Depeche Mode. Cum nu mă consider critic muzical, ci doar un ”lifetime-fan”, am să încep cu un citat din excelenta carte a lui Mimo Obradov, ”Peste rock și după roll”. Sigur, e vorba de un alt context, dar se potrivește la fix ”SOFAD”: ”.. de ce LP-uri ca Lume Albă, Mugur de fluier, Cantafabule, Zalmoxe sau Revolver, Beggars’ Banquet, Are You Experienced?, Tommy, sunau atât de bine și erau atât de șlefuite încât nu puteai spune despre niciun cântec că este în plus sau sub nivelul celorlalte (…) De când nu ați audiat un album perfect, despre care să afirmați că nu are nicio breșă, niciun pasaj de umplutură, că fiecare piesă este foarte bună… (…)? ”

 

Așa este ”Songs of Faith and Devotion”: capodopera, punctul maxim, desăvârșirea, catharsisul D.M. Culmea, un album care a dat peste cap toate așteptările și clișeele cu care se obișnuiseră fanii D.M. ori comentatorii muzicali. Dave a apărut cu păr lung și barbă, o combinație șocantă pe scenă între Jim Morrison, Frank Zappa și Mick Jagger, sunetul era mai rock decât oricând, Alan Wilder cânta la percuție, două ”backing vocals” s-a alăturat turneului, iar gospelul devenea noua găselnița a lui Martin Gore, în piesele ”Judas” sau ”Get Right With Me”.

Părea că totul e altfel. Teme ca iubire, dependență, devotament, sex, religie, toate adunate într-o psihedelică apariție ce părea că nu e străină de noile tendințe de la începutul deceniului zece. DM se adapta unor vremuri vrăjite de curentul Nirvana-Pearl Jam-Soundgarden-Alice in Chains. Unde erau băieții care se revoltau împotriva inechităților sociale în ”Get The Balance Right”, se manifestau pentru toleranță etnică, rasială și politică în ”People Are People” și erau virulenți la adresa fetișismului mediatic pro-Lady Di în ”New Dress”? Ce s-a întâmplat cu ironiile la adresa mercantilizării și banalizării actului de spovedanie religioasă din ”Personal Jesus”? Unde au ajuns ritmurile electropop, dansante, din ”Strangelove”, ”World In My Eyes” ori ”Master and Servant”?

Și totuși, Depeche Mode s-a desăvârșit în acest album exact prin ceea ce nu mai făcuse niciodată. Cele 47 de minute și 26 de secunde de pe ”Songs of Faith and Devotion” relevă spiritul DM prin recursul la un experiment care s-a dovedit a fi esențial pentru acest grup. Succesul comercial a fost enorm, topurile au fost ”subordonate”, iar prezența publicului la concerte a depășit orice așteptare. Revistele de specialitate, altfel reci ori chiar persiflante la adresa Depeche Mode, au elogiat, în mare parte, munca băieților de la Basildon. Faimosul muzician Gary Numan a declarat că acest album, prin inedita, dar inspirata abordare, i-a salvat cariera. Ulterior, Placebo a făcut un cover după ”I Feel You”, iar trupe esențiale ca Rammstein, Linkin Park, Coldplay sau Muse s-au mărturisit vădit influențate de sound-ul DM.

Ca orice lucrare esențială, și ”Songs of Faith and Devotion” și-a cerut sacrificiul. Turneele ”Devotional” și ”Exotic/Summer” au sleit (poate definitiv) energia fizică și creatoare a grupului. Cineva scria că ”Devotional” a fost cel mai decadent turneu din istoria muzicii rock. După scurt timp, Dave Gahan a suferit o moarte clinică în urma unei supradoze, dar a fost resuscitat după două minute. La un moment dat, Andy Fletcher a cedat mental în timpul turneului, câteva concerte derulându-se fără el. Alan Wilder, nemulțumit de statutul în cadrul band-ului, a renunțat la activitatea la D.M., concentrându-se pe proiectul personal ”Recoil”.

Nimic nu a mai fost la fel după ”SOFAD”. Fără Alan Wilder, Depeche Mode nu a reatins starea de grație. Ca orice monstru al muzicii contemporane de altfel. Dar fructul anilor de excepție încă este gustat de fani – la concertele de azi, vezi tineri de la 18 ani, care nici nu se născuseră când a apărut ”Violator” la ”lupi bătrâni” de peste 50 de ani care au văzut la televizor, în alb-negru, primele clipuri ori au ascultat în anii 80, pe vinil, ”Some Great Reward” sau ”Black Celebration”.

Este o poveste de credință și devotament. 21 de ani. Iar sunetul abraziv și obraznic de la începutul piesei ”I Feel You” încă dă fiori…

Pe stradă și în tramvai

* Pe bune, călătoriile mele cu tramvaiul devin tot mai mult niște experiențe demne de scrierile lui Ilf și Petrov ori Daniil Harms. Ieri dimineață, în ”9” m-au întâmpinat senzații olfactive speciale. Lângă un ”homeless” autohton stătea un cetățean ce mirosea deja de la ore matinale a borhot ieftin. După câteva minute, i-a sunat telefon și am constatat, din ce spunea, că e un cetățean englez la vreo 60 de ani care tocmai își luxase piciorul și mergea la ortoped. Nu știu dacă din cauza băuturii avea probleme la picior. Cert este că au ajuns englezii și în zona Freidorf – Dâmbovița. Ar fi fain să înființeze și un pub în zona liceului Auto sau la Fabrica de Zahăr. Ar fi un veritabil arhipelag punk.

* Tot în tramvai, la ceas de seară, un vatman asculta manele. După cinci minute, omul a mutat pe romanțe. Serios. Omul apreciază toate valorile (sau non-valorile) autohtone. Data viitoare, sper să prind ”Trio Grigoriu” sau măcar Marina Scupra.

* Apropo de străini. La coadă la o rulotă cu mâncăruri extrem de sănătoase am stat lângă doi cetățeni italieni care vroiau să-și ia niște frigărui sau pleșkavița. Unde sunt macaronarii de altădată?

* Tot mai haioși sunt militanții antiSUA de pe facebook. Chiar, nu ar fi fain să-și schimbe platforma și să se mute pe … фацебоок? Ar fi mai corect și le-ar face în ciudă americanilor ăia care-și bagă nasul peste tot.

* Apropo de corectitudine. Computerul meu îmi oferă senzații dadaiste. Uneori uit să debifez autocorrect-ul. Și, când scriu ”corect” în limba română, compușorul mă corectează și scrie ”correct”. Avangardism, frate!

Ne pregătim să citim…

Unii scriu despre volumele pe care le-au citit, eu vă voi dezvălui ce urmează să lecturez. Pe listă este ”Peste rock și după roll”, carte scrisă de publicistul și criticul muzical timișorean Mimo Obradov. Despre Timișoara muzicală din ultimele decenii, despre ”vechile și bunele vremuri” ale orașului, cum ar zice o cunoscută piesă pop ex-yu, despre experiențele concertistice ale valorosului jurnalist care, by the way, este și traducător din engleză, română, sârbă și rusă.

Pentru că avem nevoie să pricepem muzica, pentru că trebuie să susținem valorile locale. Măcar să ne adăpostim în scrierile și sunetele bune, dacă tot ne plângem că suntem prea sufocați de cacofonia din jur.

Zece gânduri dintr-un creier pané

* S-a descoperit de ce s-a renunțat la filmele mute. Pur și simplu, era singura manifestare publică la care femeile nu se puteau face auzite.

* Nu știu de ce sârbii fug de porecla de ”Măcelari ai Balcanilor”. În fond, nimeni nu face pleșcavița așa de bună ca şi ei.

* Nu mai îmi este teamă că mă vor bate șmecherii din zonă. Se sperie numai când aud că am 3.500 de prieteni pe facebook.

* Ultima șansă de încheiere a războiului a fost irosită. Porumbelul păcii a fost prins de soldații hămesiți și transformat în supă.

* Jocul alba-neagra este pe cale să fie interzis. Denumirea e cam rasistă.

* S-a  terminat în sfârșit războiul dintre rockeri, punkeri și depeșiști. Nimeni nu se mai ceartă cu nimeni: toți sunt cocalari.

* Potrivit lui Lucian Blaga, bătrânul zice: ”Iubirea și jocul meu e-nțelepciunea!”. Mi-am adus aminte de asta când am văzut 50 de pensionari stând la cinci dimineața la coadă pentru a prinde tigăi la ofertă.

* Evoluția spiritualității române: de la Octavian Paler la Jean Paler.

* De când s-au inventat telefoanele cu facilitate ”slide” pe ecran, nimeni nu se mai rușinează să folosească degetul mijlociu în public.

* Iubește copiii. Și încearcă să nu îi bagi în seamă când urlă prin hypermarket.

 

Cealaltă Rusie. A lui Mișa și Raskolnikov

 

Cititorii acestui blog, precum și urmăritorii-mi de pe facebook și twitter știu prea bine că taxez constant adorația (ne) condiționată a unora față de derapajele rusești din ultima perioadă. Nici admirația ”iconofilă” față de Unchiul Sam nu mi se pare prea potrivită. Cert e că nu pot fi considerat un fan al vecinilor (?) de la Răsărit. Am și motive personale, în articolul mai jos le-am mai detaliat, iar generația noastră a fost afectată direct de influența Fratelui Nervos de la est. Da, trebuie să vorbim direct despre lucrurile samavolnice, agresiunile armate și acțiunile amenințătoare ale unora și ale altora. Dar, totuși…

Sunt lucruri care trebuie sedimentate cu discernământ.  Una este o abominabilă acțiune ilogică, imorală și barbară a unui conducător de stat, altele sunt sensibilitatea și reverența față de cultura și civilizația unei națiuni. De mic copil, vorba unui fotbalist celebru prin zicerile sale, am avut contact sub o formă sau alta cu ”Marele URSS”. Una dintre primele amintiri din pruncie este legată de mascota Jocurilor Olimpice din 1980, de la Moscova. Mișa a fost întâiul arhetip care mi-a însoțit copilăria. Un ursuleț fermecător, un ”icon” (na, americanism sâcâitor) a cărui înveliș sentimental rar l-am mai retrăit. Apoi, treptat, am avut contacte de ordin cultural prin învățarea limbii ruse (nu am fost atât de refractar față de ea, față de alții), tot sportiv prin admirația față de o generație excelentă a fotbaliști, de la finele anilor 80 (culmea, formată eminamente din… ucraineni, dar și cu nume uriașe ca Dasaev, Rodionov ori Hidiatulin). Apoteoza a fost desăvârșirea prin lecturarea revelatoare a lui Dostoievski. Descoperirea acestui autor mi-a curățat angoasele, frustrările și căutările febrile dintr-o adolescență frământată. Marii eroi Raskolnikov, frații Karamazov ori prințul Mîșkin mi-au deschis ochii spre Marile Cărți, cele care îți relevă lumi și îți luminează drumurile spre Unicele Răspunsuri. Au urmat Ilf și Petrov, Bulgakov, acum Makine…  Toți, fermecători, luminatori, dornici mereu să izbăvească lumea. Iar visul vizitării Moscovei sau Sankt Petersburgului , două dintre cele mai frumoase orașe ale lumii, rămâne neschimbat…

Viziunea noastră asupra Rusiei nu trebuie subjugată de imaginea unui Putin tiranic. Ungaria nu înseamnă Horthy, Serbia nu este sinonimă cu megalomania lui Milosevic, Croația nu trebuie văzută prin elucubrațiile lui Tudjman. Nici acțiunile controversate ale SUA nu trebuie să ne inducă spectrul unei Americi satanice. Ei, toți cei care comandă astfel de nenorociri sunt vremelnici. ”Tolstoievski”, ca să folosim un termen din anecdotica involuntară a timpurilor noastre, rămâne etern şi imbatabil, asemeni lui J.D.  Sallinger și lui Walt Whitman. „Those Russians”, vorba celor de la Boney M…

Cine-a stat cinci ani la ruși…

* Astăzi, în tramvaiul 9, trei tineri vorbeau despre rațiunea sinuciderii la Emil Cioran. E clar, atâta vreme cât există oameni care vorbesc în tramvai despre astfel de teme, încă nu trebuie să ne gândim la sinucidere. Încă.

* Discuții intense zilele astea pe tema (ne) intervenției Rusiei în Crimeea și a (ne) intervenției SUA în zonă. Fiecare își expune un punct de vedere, multe dintre luările de poziție sunt argumentate, indiferent de tabăra din care vorbitorii sau ”scriitorii” fac parte. Personal, fără să fiu sub nicio formă vreun fan SUA, nu pot să fiu foarte încântat că Rusia își plimbă jucăriile prin altă țară atâta vreme cât bunica mea a stat cinci ani într-un lagăr de muncă din URSS. Știți cum e, experiența personală depășește orice sistem filozofic de gândire maieutică sau hermeneutică. Cu alte cuvinte, ”Cine-a stat cinci ani la ruși / Nu-l poate înjura pe Bush”.

* La mine în zonă, comerțul stradal este extrem de dezvoltat. Recent, am văzut o doamnă la vreo 60 de ani, cu lanț de aur la gât, cu o sticlă de bere ”Noroc” din plastic la 2 litri la picioare, vânzând teniși în stilul anilor `80. La câțiva pași lângă ea, niște pensionari jucau cărți. Ca să nu mai zic de milioanele de mărțișoare expuse și de personajele care îți propun spre vânzare, pe un ton complice, niște telefoane mobile de ultimă generație la numai 100 de lei. Sincer, acest tip de co-existență comercialo-socială are farmecul lui, pe care  nu l-aș da pe niciun mall…

* O altă genoflexiune lingvistică pe care o sesizez în ultima vreme e cea gen ”Vreau să mulțumesc la toți…”.  Mi se pare o chestie mult mai barbară decât violarea cratimei. Ceaușescu avea un defect verbal și zicea ”tutulor”. Dar măcar încerca să zică și sigur auzise de cuvânt.

* O declarație interesantă a lui Mourinho a apărut zilele astea. Ceva gen ”În ziua de azi, jucătorii visează înainte de toate să fie bogați și apoi să joace la Chelsea sau în Premier League. Pe vremea mea, era invers”. Așa o fi. Eu însă cred că pe vremea lui și pe vremea mea, jucătorii visau, înainte de toate, să joace fotbal. Dacă veneau și niște bani, era bine. Dacă nu, nu.

* Știrea asta e adevărată: potrivit BBC, cercetătorii britanici au constatat că la oamenii nervoși riscul atacurilor cardiace este foarte ridicat. Aceste studii mă surprind pe zi ce trece. Abia aștept să aflu că temperaturile scăzute provoacă răceli sau că pâinea albă și carnea de porc îngrașă.

* O scriitoare engleză și-a stabilit ca țintă citirea câte unei cărți din fiecare cele 196 de țări ale lumii. Dacă din România nu a lecturat vreun volum de Mihaela Rădulescu, regret amarnic. Înseamnă că nu a înțeles nimic din literatură.

 

O inimă mai mare decât o galaxie

Am scris pe facebook, după derby-ul din această seară, că Atleti-Real (2-2) a fost cel mai intens meci din acest sezon de Primera. A avut de toate. Fotbal la cel mai înalt nivel, goluri superbe, răsturnări de scor, dueluri durissime, demne de prima ligă engleză din anii 80, tensiune pe bănci, cu secundul ”Mono” Burgos ținut de opt inși ca nu cumva să-l ia pe sus pe arbitrul Delgado! Or aici a fost singurul minus al meciului. Arbitrul a dezavantajat ambele echipe. Nu le-a dat câte un penalty lui Atleti, respectiv Real, i-a arătat aiurea cartonaș galben lui Diego Costa, brazilianul urmând să stea în următoarea etapă și, pe final, nu a lăsat Realul să bată o foarte periculoasă lovitură liberă, motivând că au expirat minutele de prelungire.

Scorul a fost corect. Atleti a luptat formidabil, a avut chiar minute bune de superioritate în fața Realului,  putea face chiar 3-1, dar până la urmă calitatea individuală a ”albilor” a fost esențială în salvarea unui punct. Pentru Atleti remiza nu este de mare ajutor. E mai departe la trei puncte de Real și în etapa viitoare va juca la Celta, o echipă mereu inconfortabilă, fără trei titulari, toți suspendați: Diego Costa, Arda Turan și Godin. Rău e că Atleti nu are foarte multe variante pe bancă. Un eventual pas greșit la Vigo ar compromite serios șansele la titlu, mai ales că Real are un meci megafacil acasă, cu Levante.

E clar că de-acum încolo Atletico trebuie să tragă din greu pentru a ține pasul cu primele două clasate. Și să spere că în duelul dintre Real și Barcelona va fi egal, pentru a reveni ”umăr la umăr” cu cei doi uriași ai Primerei.  Dar chiar și așa, Atletico traversează un sezon magic. E dovada că nu trebuie să ai un buget extraterestru sau galactic pentru a visa frumos…

Să încheiem cu fotografia de la acest articol. Gabi, cel din imagine, a punctat cu un șut magnific de la peste 30 de metri, pentru unul din cele mai frumoase goluri din actualul campionat. Se zice că o poză face cât o mie de cuvinte. Iar acest cadru înseamnă mai mult decât toate gelurile din lume care exclamă trufaș: ”Calma, calma”… De ce spun asta? Fiindcă în acest fotbal megacomercializat mai avem nevoie și de inimă, ar zice cântecul!

Discreția unei Campioane

Din anumite motive, nu postez lucruri care să aibă conexiune directă cu activitatea mea profesională, însă de data asta vreau să mă refer la o acțiune comună ACS Poli – Help25. Știți despre campanie, bănuiesc, iar dacă încă nu aveți detalii, le puteți găsi pe site-ul www.help25.org :)

Cu ocazia meciului de sâmbătă cu Săgeata Năvodari am mediatizat acest parteneriat, iar lovitura de începere a fost dată de multipla campioană olimpică și mondială Simona Amânar. Aici vreau să ajung. M-au surprins în mod plăcut discreția, educația și bunul simț manifestate de o persoană care a creat istorie pentru sportul românesc, pentru România. Atât la conferința de presă de lansare a parteneriatului, cât și la festivitatea de la meci. Când mă gândesc că unii merg în tangaj după ce au apărut de două ori la televizor sau că alții visează zeci de mii de euro pe lună după ce au marcat două goluri din penalty și impresarii îl declară noul Pele, mă-ntreb cum ar trebui să se comporte oameni pentru care a cântat imnul de vreo 200 de ori…

Suntem tot mai nervoși, cerem totul repede, nu avem răbdare. Pentru a cunoaște valoarea lucrurilor și a aprecia cum se cuvine ceea ce facem și ceea ce fac alții, ne trebuie campioni. Modele. Oameni care au făcut ceva în viață. Și să învățăm că pentru marea performanță e nevoie de muncă, sacrificiu, bună creștere, încredere și discreție.

Chapeau bas, Simona Amânar!