Monthly Archives: January 2015

Nu vreau 14 echipe, dar trebuie să fie 14 echipe

Cel mai dezbătut subiect al acestor zile a fost numărul de echipe din Liga I, sezonul 2015-16. Până la urmă, s-a rămas la măsura luată în vara anului trecut. Vor fi 14 echipe, cu sistem play-off și play-out. Adică vor retrograda șase echipe, vor promova două.

S-a votat pentru menținerea sistemului, ceea ce e logic. Pentru că nici nu putea fi altfel! Am trei argumente:

1. Nu e regulamentar să modifici sistemul competițional în timpul sezonului. Nici moral nu este. Atunci, de ce atâtea discuții?

2. S-ar fi creat un precedent. Dacă s-ar fi schimbat sistemul, oricine putea în timpul campionatului să ceară să nu mai retrogradeze nimeni sau semifinalele Cupei să se joace într-un singur meci, pe teren neutru sau să propună rejucarea în caz de egal. Argumente găsim, chiar dacă nu e corect sau legal, nu?

3. Ar mai fi fost încă o ”bilă neagră” la capitolul credibilitate. Și așa toată lumea atacă fotbalul românesc pentru lipsa de rezultate, performanțe, imagine și calitate. După tâmpenia din urmă cu doi ani, când se dorea mărirea numărului de echipe din Liga I la 20, prin etapa a 4-a, asta ar mai fi dovedit, pentru a câta oară, că suntem neserioși și inconsecvenți.

Pe final, să explic titlul. Cred că reducerea numărului de competitoare nu rezolvă problemele de substanță ale fotbalului nostru. Din punctul meu de vedere, Liga I ar trebui să aibă 16 echipe, iar în Liga II să nu fie mai mult de 24 de echipe, în total, împărțite în două sau, de ce nu?, trei serii. Dar asta e opinia mea. Dacă ne-am asumat o decizie crucială în vară, să o asumăm până la capăt…

De ce e de apreciat Mircea Lucescu atunci când vorbește în portughezo-italiano-spaniolă

Mulți au râs ”virtual” atunci când s-a postat o conferință de presă susținută recent în Brazilia de Mircea Lucescu. Reputatul tehnician a ”parlit” cu ziariștii locali într-un amestec de portugheză, italiană și spaniolă. E drept, au ieșit câteva expresii haioase, dar nu cred că asta este o problemă.

Din punctul meu de vedere, e absolut OK că ”Il Luce” a vorbit, sau cel puțin a încercat să vorbească portugheza. Este un semn de respect față de amfitrioni, față de o țară esențială pentru fotbal, plus că din ce am văzut turneul lui Șahtior a fost foarte bine receptat în țara lui Pele. Sunt convins că discursul lui Lucescu, mai mult sau mai puțin impecabil din punct de vedere gramatical și stilistic, a fost apreciat de jurnaliști.  Și nu e vorba de epatat. Deja de când era jucător, Lucescu  ”le rupea” în franceză sau italiană, fapt atestat de presa acelor timpuri. Totodată, e și o mișcare bună de PR a experimentatului tehnician. Capitol la care, trebuie să admitem, câștigătorul Cupei UEFA în 2009 este foarte iscusit. Să nu uităm scena de la meciul cu Cruzeiro la care Lucescu a intrat nejustificat pe teren, în timp ce mingea era în joc, pentru a clama un penalty care n-a fost. Dar asta face parte din personalitatea acestui antrenor. Glumind puțin, poate Lucescu îi spunea arbitrului că el i-a descoperit pe Zico și Neymar…

Consider că a vorbi în limba țării în care lucrezi sau în care ai programat un meci la un moment dat este un gest de curtoazie și de respect. Nu puțini antrenori au făcut asta. Au tot fost ironizați mulți antrenori italieni trecuți prin România. Însă majoritatea dintre ei a început foarte repede să comunice în limba română. Sigur, i-a ajutat și asemănarea dintre română și italiană… Simpatizați sunt în zona aceasta cel puțin doi ”treneri” sârbi, Petricevic (baschet) și Vuckovic (handbal), ale căror interviuri, susținute în limba română sunt uneori de-a dreptul spectaculoase.

Drept este că sunt destui tehnicieni care preferă să apeleze la un translator. E cazul lui Protasov. A fost și situația lui Dusan Uhrin la Poli, și el preferând un traducător. Nu că nu ar fi priceput româna la un moment dat, dar considera că mesajul trebuie să fie transmit coerent și corect. Era și greu să fie altfel. Între ucraineană și cehă, respectiv română sunt diferențe cam mari. Opțiunea lor este/a fost normală.

Ca un corolar, cei nu foarte tineri își amintesc de acea conferință furtunoasă a lui Trapattoni, pe când era la Bayern Munchen. Conferința nu a ținut mai mult de trei minute, fiind un discurs furios la adresa jucătorilor săi, într-o germaitaliană demnă de Cosmo Kramer, cu niște exprimări hilare. S-a intrat în istorie cu acest moment. Dacă ar fi fost un traducător de față, nimeni nu s-ar fi delectat peste ani cu ”dizemanșaft” și ”ih habe vertih”… Și, la finalul discursului, ”Trap” a fost aplaudat de ziariști. Q.E.D.

Atleti: dovada că banii fără profesioniști nu aduc fericirea

Da, scriu mult despre Atletico de Madrid. E normal, țin din 1986 cu această echipă. De la finala de Cupa Cupelor pierdută cu Dinamo Kiev. Dar nu de asta vorbim. Ci despre (re) iterarea unor chestiuni legate de ascensiunea din ultimii ani a ”plăpumarilor”. Niște idei din acest text le-am mai scris pe blog, dar evenimentele din ultimul an au reconfirmat niște puncte forte ale madrilenilor.

Atleti are o bază formidabilă de fani, fapt care a ținut-o în viață în liga a doua, de exemplu. Spiritul special din jurul acestei echipe a fost augmentat de o foarte deșteaptă politică de administrare a clubului în ultimul deceniu. Atletico a revenit în prim-plan încet, dar sigur, chiar și în condițiile în care clubul a trebuit să treacă printr-un amplu proces de achitare a datoriilor către stat.  S-a ajuns de la dubla cucerire a Europa League-Supercupa Europei la avansarea în Champions League. Totul culminând cu 2014, când s-a cucerit La Liga și s-a pierdut finala UCL în prelungiri. Atleti a sărit de la clubul frumos, dar boem și haotic de pe vremea lui Gil y Gil la statutul unei forțe mondiale.

Pe lângă administrarea deșteaptă a ”finanțelor”, Atletico s-a distins printr-un management sportiv impecabil. Practic, ”colchoneros” au găsit de fiecare dată soluțiile ideale de înlocuire a vedetelor plecate. Mai mult, au ieșit pe plus și material, și sportiv! Exemple: Torres, Forlan, De Gea, Aguero, Falcao, Diego Costa au fost cedați de-a lungul vremii pe sume enorme, iar în locul lor s-au găsit soluții perfecte, de fiecare dată. Paradoxal, cedările nu au slăbit formația. Ba dimpotrivă! Mai mult, s-a dat lovitura cu Courtois, portar împrumutat de la Chelsea și care de două ori a câștigat titlul de cel mai bun portar din Primera!

Ultima ”găselniță” a lui Atleti: Antoine Griezmann (23 de ani). Francezul a fost adus de la Sociedad pentru 30 de milioane de euro și deja a ajuns la 10 goluri în campionat, constituind un cuplu perfect de atac cu Mandzukic, atacant experimentat, cumpărat de la Bayern. Cei doi au fost cumpărați pentru a atenua din șocul plecării lui Diego Costa la Chelsea. Sigur, e greu de crezut că Atleti va egala performanțele de anul trecut, dar este clar că din punct de vedere sportiv a mai bifat un an de inspirație maximă! Și, e clar că în cel mult doi ani Griezmann va pleca pe o sumă superioară, dacă va fi sănătos și va avea noroc.

OK, veți spune că nu e mare scofală să faci treabă când ai bani. Vreți două contraexemple? Inter a câștigat Champions League plus bani, foarte mulți bani, în 2010. Unde e acum? Alt exemplu: Liverpool. A terminat pe locul 2 în stagiunea trecută și l-a vândut pe Suarez. Ce a adus în loc? Unde e Liverpool acum?

Să mai adăugăm că nici Manchester United nu se poate deocamdată lăuda cu o redresare, deși e unul dintre cele mai bogate cluburi din lume. Și că Barcelona tocmai și-a demis managerul sportiv…

Concluzia e că fotbalul e un domeniu atât de sofisticat încât uneori toți banii din lume nu ajung. De aceea, e absolut esențial să ai profesioniști în preajmă. E valabil peste tot, inclusiv la noi :-)

P.S.: Cu sau fără legătură cu acest text, să amintim că de săptămâna trecută miliardarul Wang Jianlin deține 20% din acțiunile clubului. Este foarte interesant de urmărit cât va influența viața clubului această mutare!

De ce e complicat să faci un lucru simplu?

Să spui că fotbalul românesc este într-o criză profundă nu mai impresionează pe nimeni. Deja nu mai e știre că un club sau altul au intrat în insolvență/faliment/recesiune. Cine e la zi cu plățile și nu a tras încă obloanele se poate considera un privilegiat. Mai mult, având în vedere problemele cotidiene pe nimeni nu mai impresionează prăbușirea unui nume mare ori închiderea unui club aproape anonim. Poate doar pe suporterii pătimași care doresc să se implice într-un fel sau altul sau pe cei interesați cu adevărat de fotbal, profesional sau ca simpli microbiști.

Nu puțini se întreabă care e soluția opririi acestui declin. De la ștergerea datoriilor până la oferirea de înlesniri din partea statului, s-au sugerat toate variantele. S-a ajuns ca drepturile TV să fie unica opțiune de supraviețuire a fotbalului!

Partea bună (dar și tristă, pentru unii…) este că există totuși o soluție de supraviețuire. E mai mult decât la îndemână, e ieftină, e logică și accesibilă economic. Se cheamă copiii și juniorii. Din nefericire, tema aceasta a devenit o marotă, invocarea obsedantă mai ales din motive de imagine ajungând să demonetizeze subiectul. Sunt convins că și dvs., cei care citiți acum textul, deja vă cam plictisiți! Acum însă, din păcate, dar și din fericire subiectul copii-juniori a ajuns unica opțiune! Hai, puțină răbdare, nu mai scriu mult :)

În afară de Timișoara unde, dincolo de rivalitățile și scindările temporare, toată lumea admite că există un viitor promițător la nivel juvenil și de… Viitorul lui Gică Hagi, cam nimeni nu s-a stresat să creeze ceva de perspectivă. Din ce știu, și la CSU Craiova s-a început un proiect de acest gen, iar la Dinamo se păstrează încă o tradiție în acest sens. Există de multă vreme proiectul de la Liberty. În rest, cam… pustiu. Obsesia încasărilor titanice din Champions League a lăsat în umbră orice strategie de marketing sau de dezvoltare juvenilă. Nu e, deci, de mirare, că am ajuns azi aici…

Stadioanele noi ori atragerea unor investitori sunt soluții atractive, de moment. Avantajul unei investiții în sectorul juvenil este că e ieftin și mizează pe o resursă certă. Partea grea e că rezultatele nu se văd decât în timp. Or asta este marea problemă la noi. Toți vor ca după un an să vândă jucători la Barcelona încât să aibă atât de mulți încât să cumpere jucători de la… Barcelona :)

Știu, e un subiect nepalpitant, nu face rating, trafic nici atât. Am însă câteva argumente clare pentru care vă mai rețin:

1. Încă România crește fotbaliști. Vreți exemple? Florin Andone și George Pușcaș sunt ultimele apariții ”de nicăieri”. Faptul că au ajuns de tineri în două ligi puternice arată că ADN-ul fotbalistic de la noi nu s-a alterat.

2. Legea ajută susținerea copiilor și juniorilor! Cine e interesat, poate studia legislația.

3. Există programe FIFA-UEFA, inclusiv fonduri europene pentru infrastructură sportivă. Trebuie doar răbdare și interes pentru a le accesa!

4. Creșterea unui fotbalist local costă mai puțin decât aducerea unui jucător străin de valoare incertă. Subliniez: NU sunt împotriva aducerii de stranieri. Ba dimpotrivă – există exemple de jucători care au adus plusvaloare în campionatul intern: Pereira, Dubarbier sau Beto. Mai aproape de noi: Cisovsky :) Însă, așa cum se procedează în Premiership, ar putea fi introduse niște cerințe minimale. Și, asemeni Ungariei, unde în liga a doua se oferă bonificații consistente cluburilor care nu legitimează străini, s-ar putea crea niște programe financiar echipelor care cresc valori locale.

5. Când crești un fotbalist valoros, câștigi la transfer, e simplu. Însă beneficiile rămân constante. Cluburile-formatoare beneficiază de ani buni de cota de solidaritate. Vreți un exemplu? Aici:  http://sptfm.ro/2013/10/26/exclusiv-afla-de-unde-s-au-lansat-fotbalisti-precum-vlad-chiriches-alexandru-maxim-sau-mihai-radut/

OK, deja am scris prea mult. Concluzia? Totul pare atât de simplu… Nu?

 

 

 

Balonul de (bal) Aur

Am mai scris: din punctul meu de vedere, este foarte greu să cuantifici performanța fotbalistică dintr-un an calendaristic. De-aceea, anchetele de final de an mi se par mai mult decât relative. Iar toată povestea cu ”Balonul de Aur”, trofeu devenit o miză importantă de discuție internetică devine mai mult decât hilară.

Publicul foarte larg este, se știe, foarte atașat de jucătorii de spectacol, de goleadori, de starurile mediatice. În schimb, cei care au altfel de viziuni preferă fotbaliștii de travaliu, de muncă, de atitudine și dăruire. Din această cauză s-a polarizat și cearta pe tema CR7-Messi versus Neuer.

Strict pe această temă, e greu să dai un verdict. Neuer a câștigat Campionatul Mondial al ”naționalelor”, CR7 a cucerit Champions League pe cluburi. Discuția e următoarea: ce e mai dificil de obținut? Liga Campionilor sau World Cup? Cum măsori dificultatea acestei competiții? E mai facil să joci nici într-o lună șase meciuri decisive sau să te bați cu cele mai puternice cluburi ale continentului în 13 partide întinse pe nouă luni?

Argumentul că Ronaldo nu a câștigat Campionatul Mondial și e greu de crezut că o va mai face e slab. În fond, nici Di Stefano, nici Cruyff, nici Eusebio nu a fost campionii lumii! Poți aduce în discuție și faptul că atât de lăudatul Neuer a primit patru goluri chiar acasă (două de la… Ronaldo) în semifinala cu Real din primăvara lui 2014. Dar asta îi ia din merite întregului an lui Neuer? Nu intră neamțul în istoria marilor portari ai lumii, de la Zoff la Casillas, de la Sepp Maier la Buffon? E drept ca portarii să fie mereu în planul doi?

Aceste contraziceri vor exista atâta vreme cât se vor face anchete de profil. Cât privește apropourile deja obosite cu outfit-ul de manelist al lui Messi ori gesturile de cocalar ale lui CR7, ele sunt lipsite de esență și nu au vreo relevanță. Că toată povestea asta ține și de anumite interese comerciale este adevărat, dar la fel de inconsistent. Rivalitatea Messi-Ronaldo va rămâne în istorie ca și marile dueluri Karpov-Kasparov, LeMond-Hinault, Cassius Clay-Frazier. Iar în asta stă întreaga magie…

 

Și totuși, ce aveți cu Mutu?

Retragerea lui Adrian Mutu din fotbal a generat opinii foarte interesante. Parcă nici nu a creat multă emoție și, mai mult, răzbate un aer sarcastic din comentariile la adresa jucătorului piteștean.

Este clar, Mutu a fost un star media în ultimii 15 ani. A fost mereu în atenția presei, și la capitolul personal, și la capitolul sportiv. Păstrând proporțiile, a fost un David Beckham al României. A fost motorul care a alimentat în anii 2000 un alt tip de abordare jurnalistică. Presa românească s-a schimbat mult, copiind multe din modelele vestice. By the way, nu vă iluzionați, mass-media apusene nu sunt perfecte. Și acolo abundă mondenitățile. Și acolo se nasc staruri superficiale, peste noapte…

Dar să rămânem la Mutu. S-a tot vorbit despre viața lui tumultuoasă. S-a tot spus că nu a evoluat la adevăratul său potențial, că a fost neserios. Posibil. Însă în urma lui rămân cifre concrete. Wikipedia e martoră. Este cel mai bun marcator din istoria naționalei, alături de Hagi. A fost în lotul României la două campionate europene. A câștigat pe teren, de două ori, Serie A. Am spus pe teren fiindcă, se știe, acele titluri ale celor de la Juventus au fost ulterior retrase. A marcat peste 100 de goluri în Serie A. În 2007 a câștigat trofeul Guerin Sportivo pentru jucătorul cu cea mai bună medie a notelor din prima ligă italiană. Dacă gândiți că nu e o distincție majoră, vă reamintesc că acest premiu a fost câștigat de-a lungul timpului de Platini, Maradona, Baggio, Nedved, Pirlo…

Bun, rezumând acum… Credeți că aceste performanțe vor fi egalate curând de vreun alt atacant român? Gândiți-vă la asta înainte de a reîncepe cu ironiile la adresa lui.