Monthly Archives: February 2015

Dacă ai fi șef la Arsenal…

Nu trebuie să fii specialist în Premier League ca să îți dai seama că Arsenal Londra este unul dintre cele mai stranii cluburi din fotbalul contemporan. Deși stă foarte prost la capitolul trofee în ultimii 10 ani, gruparea ”tunarilor” este una dintre cele mai puternice cluburi din lume, din punct de vedere economic. Potrivit wikipedia, Arsenal are al doilea stadion din lume ca profit, este pe locul 3 la urmăritori pe twitter și în 2014 a fost al cincilea club de fotbal din lume ca forță financiară.

Cu toate acestea, performanțele echipei, sub oblăduirea lui Arsene Wenger (numit în 1996) sunt modeste comparativ cu performanța economică. Din 2004, Arsenal nu a mai cucerit titlul național. Din 2005 încoace, ”tunarii” au luat o singură dată FA Cup. În Europa, singura realizare a fost finala Champions League, pierdută în fața Barcelonei, în 2006.

Eșecul de ieri, 1-3 acasă cu AS Monaco, echipă nivel inferior, a întărit frustrarea fanilor ce vin pe ”Emirates”. Apropo de fani. Sunt convins că nici ei nu sunt extrem de mulțumiți de rezultatele din acești ani.

Dar voi ce credeți? Dacă ați fi șef la Arsenal, l-ai mai ține pe Wenger?

 

Mitul fotbalului ”romantic”: de la 1909 la Messi

Este de ”bonton” în ultima vreme să vorbești despre pervertirea fotbalului, despre perioada urâtă prin care sportul-rege trece în momentul de față, despre dictatura banului, despre globalizare etc. Se poartă nostalgia fotbalului romantic, a unei ”vârste de aur” când se juca doar cu sufletul, când banul conta prea puțin. Etcetera. Sunt virale fotografiile cu ”barzii” fotbalului curat, cu marii jucători arhetipali, care au fost spectaculoși și valoroși, nu ca gelații și figuranții de astăzi.

Nu zic că nu era mai frumos pe vremuri. Și noi eram mai tineri, mai puternici și mai supli. Însă chiar atât de romantic era acest sport în urmă cu ”n” decenii? Chiar atât de dezinteresați și curați erau fotbaliștii de pe atunci?

Dacă ne uităm succint la istoria fotbalului, constatăm că deja în 1909 se pusese la cale o grevă a jucătorilor din Marea Britanie, nemulțumiți de impunerea unui plafon salarial! Ulterior, unul dintre uriașii fotbaliști ai tuturor timpurilor, Alfredo di Stefano, a fost centrul unor transferuri extrem de controversate pe traseul Argentina-Columbia-Spania, cu un scandal de ordin politic între Real și Barcelona. A fost totul romantic, lipsit de interes financiar? Transferul pe ruta Millionarios(hmm, romantic, nu?) Bogota-Real-Barcelona era cifrat la zeci de mii de dolari, la valoarea anilor cincizeci!

Maradona este ultimul apostol al fotbalului frumos, ciopârțit de hrăpăreala fotbalului modern. Ei bine, prietenul lui Fidel Castro a plecat la FC Barcelona contra unei sume de peste 7 milioane de dolari (valoarea din 1982…) Și salariul lui era pe măsură. Sau credeți că Diego a cerut să aibă o leafă egalitaristă, asemeni plebeilor din lot? Să nu mai amintim de regretatul Socrates, mare fan Castro sau Che Guevara, dar care nu a zis nu unui transfer la capitalista Fiorentina. Ori Pele sau Beckenbauer, plecați (dezinteresat?) la Cosmos New York, să popularizeze ”soccer”-ul în Statele Unite.

Nici România nu a fost vreodată tărâmul fotbalului absolut curat și plăcut uscat. Să nu uităm că perioada romantică, așa cum îi zicem noi, a anilor treizeci a fost dominată de prima echipă… profesionistă, Ripensia. Nu erau prost plătiți jucătorii care, de altfel, aveau meserii normale în viața de zi cu zi.

Inclusiv în perioada comunistă, fotbalul era un loc în care circulau banii bine mersi. Un fotbalist mediu, de prima sau a doua divizie câștiga lunar salariul mediu, la care se adăugau indemnizații, prime etc. Plus alte înlesniri, ideale pentru acele timpuri. De la repartiții de apartamente, mașini sau alte lucruri greu accesibile oamenilor de rând la facilități pentru familie ori sprijin în reconversia profesională. Chiar și în Liga a 4-a a acelor timpuri, un jucător primea o primă de 400 de lei la victorie. Deloc puțin! Repetăm, vorbim de fotbaliști de clasă medie. Cei care au nimerit la echipe minerești ori militare puteau chiar spune că erau privilegiați.

Bun, dar de ce această nostalgie și idealizare a acelor timpuri? Poate pentru că multe lucruri s-au schimbat: se joacă prea mult, se exagerează cu dominația corporatistă, cluburile ajung prea ușor la discreția unor patroni, interdicțiile pe stadioane sunt tot mai draconice (e drept, se exagerează foarte mult..) Cât privește salariile, aici lucrurile ușor au degenerat. Discrepanțele sunt foarte mari, iar adâncirea prăpastiei dintre cluburile puternice și cele mai sărmane este tot mai clară.

Dar în esență, despre ce vorbim? A fost vreodată fotbalul cu adevărat romantic? Sau cerem prea mult de la memoria noastră și preferăm să ne amintim doar ce vrem, pentru a ne justifica prezentele furii? Când a fost fotbalul un simplu joc, nepătat de bani? știți când? Atunci când îl jucam noi, pe maidan sau în nisip, fericiți că suntem Van Basten sau Pele. Cei care erau… profesioniști.

Estetica urâtului

Urâta asta de Atletico Madrid a marcat patru goluri contra campioanei Europei la zi, iar dacă arbitrul ce era mai degrabă preocupat să dea “galbene” gazdelor de fiecare dată când deschideau gura, ar fi văzut henţul lui Khedira şi dădea penalty, azi vorbeam de un scor-fluviu, lung cam ca râul Manzanares.

Urâta asta de Atletico Madrid a bătut-o Real de patru ori în ultimele șase meciuri, perioadă în care a bifat și două remize. Iar dacă suntem corecți, vom constata că în timpul regulamentar din finala UCL, scorul final a fost… 1-1. Și dacă adăugăm că azi raportul șuturilor va fi 17-4, ne întrebăm cine e galactic și cine e plăpumar.

Urâta asta de Atletico Madrid continuă să coloreze o Primera obsedată de duelul Real-Barca. Mai mult, prin victoria de azi, i-a dat şansa Miss Fotbal, adică FC Barcelona, să se apropie de primul loc.

Urâta asta de Atletico Madrid a adus în prim-planul lumii un fotbalist sclipitor ca Griezmann, noul Mic Prinţ de pe “Calderon”, cel cu freză de Depeche Mode 1984. Îl are pe Arda Turan, unul dintre geniile imprevizibile ale fotbalului de azi. Și pe Mandzukic, cel care contrazice ideea că ex- iugoslavii nu sunt doar tehnici și spectaculoși, ci și muncesc de voie, de nevoie.

Urâta asta de Atletico Madrid are în continuare aripi de la cel mai frumos public din Iberia. Atmosfera de pe ”Calderon”, cu bunele și relele ei, mai are parfumul optezicisto-nouăzecist al stadioanelor europene. Diferența dintre publicul lui Atleti și cel Realo-Barcelonian e asemeni diferenței de sunet de pe vinil versus compact disc.

Urâta asta de Atletico Madrid nu se stinge, așa cum toți pricepuții prooroceau la începutul campionatului. Cholo a transformat Atleti într-un perpetuum mobile, greu de doborât. E greu de crezut că se va lua titlul și anul acesta…

… însă Urâta asta de Atletico Madrid continuă să scrie o poveste frumoasă.

 

Ce se făcea Pereira dacă prindea noile reglementări din România

S-a adoptat recent o decizie conform căreia în Liga I vor putea evolua extracomunitari cu condiția ca ei să fi avut în sezonul precedent legitimării cel puțin trei convocări la echipa națională. Hotărârea a fost primită diferit. Firește, cei care în ultimii ani au mizat mai mult pe fotbaliști locali au aprobat mutarea. Alții, pentru care piața externă este în continuare o opțiune eficientă, s-au împotrivit.

Înainte de toate, aș vrea să notez că în urmă cu 7-8 ani, când naționala se califica la Campionatul European și aveam două echipe în Champions League, plus trei în UEFA Europa League nimeni nu dădea vina pe străini. Era meritul nostru, al celor din fotbal. Acum, că treaba s-a împotmolit, de vină sunt străinii. Nu e nimic nou, în multe domenii se întâmplă așa. De vină sunt globalizarea și străinii care ne impun una-alta și ne invadează :)

Revenind, sunt de acord cu anumite impuneri privind străinii. Am scris și eu, recent (http://www.levibalint.com/?p=469).  Însă în același timp mi s-a pare exagerat să ceri un anumit număr de convocări. Veți da exemplul Marii Britanii. Da, dar vă dau contraexemplul Spaniei sau Germaniei. Țări pline de comunitari și extracomunitari, țări care câștigă titluri mondiale și europene la nivel de reprezentativă și cluburi.

Veți zice că sunt foarte mulți străini care nu au făcut mare brânză în România. Vă amintesc însă două nume de fotbaliști care, trecuți prin Liga I au ajuns să evolueze în campionate mari, aducând calitate la noi: uruguayanul Pereira (fără convocări la națională până să vină la noi!) și argentinianul Dubarbier (CFR Cluj) s-au transferat în Portugalia, respectiv Franța și Spania. Vi se pare că Adailton (fără convocări la naționala Braziliei), trecut pe la Parma, PSG. Verona, Genoa sau Bologna nu a reprezentat plusvaloare pentru Liga I? De asemenea, alți stranieri UE sau non-UE au arătat valoare la noi, nume ca Cisovsky, Nibombe, Arlauskis, Thereau sau Semedo fiind esențiale pentru momentul în care au evoluat aici.

Pentru a stimula creșterea elementului local și a tria valul de jucători de valoare slabă și medie din afara granițelor s-ar putea găsi alte soluții. De pildă, scăderea numărului de jucători străini (UE sau non-UE) acceptați în lot ori limitarea prezenței lor în primul 11. Apoi, pentru că totul trece prin burtă, s-ar putea găsi o soluție financiară, în așa fel încât echipa care folosește cei mai mulți jucători autohtoni să încaseze o primă suplimentară. Resurse, din sponsori și drepturi TV, sunt suficiente, deși ne plângem de lipsa banilor. De ce nu, s-ar putea chiar găsi o soluție ca în Ungaria, unde echipele de liga a doua fără stranieri primesc un bonus consistent în urma unui program guvernamental.

Concluzionând, prefer sprijinirea consistentă a zonei juvenile, inclusiv din fonduri publice și europene (în condiții clare și conform legii). Interzicând, nu rezolvi esența. Degeaba oprești venirea unui număr de stranieri, buni sau răi, dacă în locul lor vii doar cu cantitate, nu și calitate. Părerea mea :)