Monthly Archives: January 2016

Ți se rupe de cazul Vișinescu? Pe bune?

Am constatat că sunt destule postări în această perioadă pe tema Vișinescu. Multe persoane s-au arătat oarecum obosite și ofuscate de acest subiect. Ceva gen ”bă, ce ne mai interesează ce a fost în anii cincizeci, who cares, la ce ne mai ajută acum?” ori ”ce contează că îl condamnați pe ăsta la 80 și ceva de ani, dar pe ăialalți de ce nu îi ia?”.

Sub rezerva că încă, din punct de vedere al justiției nu s-a dat un verdict definitiv, deci tehnic vorbind omul este încă nevinovat, să demontăm puțin aceste imbecilități venite chiar și din partea unor persoane extrem de tinere.

1. Faptul că alte persoane din acea perioadă nu sunt cercetate nu are nicio relevanță. E ca și cum ai zice că un ins care a înjunghiat mortal o femeie nu mai trebuie condamnat doar pentru că există ”n” criminali în serie care nu au fost prinși! Sau că un tip care circulă cu 130 de kilometri la oră nu trebuie amendat deoarece sunt șoferi care au trecut de 150 la oră și nu au fost opriți.

2. Primele instanțe au constatat că personajul a săvârșit ”infracțiuni de tratamente neomenoase”.  O simplă căutare pe google va releva zeci de mărturii legate de faptele lui Vișinescu. Vi se par o floare la ureche toate treburile astea?

3. Vârsta nu are nicio relevanță. Dacă avem așa milă de bătrâni, eu zic să-i lăsăm pe toți cei cu vârsta de peste 70 de ani să fure!

4. Dragi pacifiști și miserupiști, cum ați fi reacționat dacă la pușcăria din Rm. Sărat ar fi fost deținute, din motive politice, rude de-ale voastre? Cam cum v-ar fi pasionat subiectul dacă bunicul vostru ar fi murit în penitenciar, de inaniție ori fiindcă nu ar fi fost îngrijit corespunzător din punct de vedere medical? Sau dacă ați fi auzit că bunicul ar fi fost bătut zilnic?

Se uită ușor și foarte repede o perioadă din cauza căreia și astăzi sunt dereglați ca societate. Iar ca acești miserupiști să aibă o vedere completă asupra situației, le-aș propune un exercițiu de imaginație. Să se gândească la faptul că într-o noapte ar fi ridicați din casă fără niciun motiv, ar avea parte de un simulacru de proces doar fiindcă au alte păreri politice, ar sta câțiva ani doar cu arpacaș și ar fi bătuți sistematic și nu ar ști dacă vreodată se vor întoarce acasă. E mișto senzația?

24ianblog

44.000 pentru un Derby

Astăzi, 24 ianuarie, pe stadionul ”San Mames” din Bilbao, în fața 44.000 de spectatori (foto), Athletic din localitate a învins rivala regională SD Eibar cu categoricul scor de 5-2, după ce oaspeții au deschis scorul.

Este greu de crezut că ați văzut prea multe știri la TV despre acest meci. Nici pe ”net” nu s-a dezbătut prea mult acest joc, un mini-derby al Țării Bascilor disputat la ora 12, ora locală. E logic. Când e vorba de Spania, totul se învârte în jurul RealBarcelonașipoateAtletico. Mai e și Anglia, cel mai bogat campionat din lume, mai e și Ibrahimovic, cel cu glumele sale de autobază, mai vorbim puțintel și de Juventus care în mod inevitabil va lua și anul acesta titlul.

44.000 de oameni au venit la un duel al veritabilei iubiri față de fotbal. Două cluburi susținute exclusiv din forța financiară și pasiunea membrilor cotizanți sau a susținerii economice locale. Două echipe care nu au în componență staruri mondiale pe care le poți găsi pe punga cu chipsuri dintr-un supermarket indonezian. Două echipe mândre de apartenența la o regiune, la un spirit, la o idee.

Niciodată nu vor ajunge cele două echipe la statutul de branduri globale. Și nici nu își doresc. Acolo, la Eibar și Bilbao pâlpâie încă ideea primordială că fotbalul reprezintă orgoliul și entuziasmul locului în care respiri. O chestie care, ca să parafrazăm o reclamă, nu se poate cumpăra prin majorare de capital. Granzii pot oricând să decadă. Bilbaoezii și eibarienii sunt într-o sferă din care nimeni nu-i poate extrage.

Între Barnevernet și baliverne pe net

Povestea familiei Bodnariu a arătat, din nou, cât de polarizați suntem în orice dezbatere. La noi nu există cale de mijloc. Suntem juventini: doar în alb și negru.

Pe de o parte, se situează cei care sunt convinși că există o adevărată conspirație împotriva României, că suntem terorizați și marginalizați fiindcă avem copii, frumoși și sănătoși, crescuți în spirit creștin. Pardon, suntem creștini cu ADN dacic. Barnevernet este o organizație malefică, pusă pe purificarea sângelui norvegian, iar întinerirea Norvegiei doar de la est-europeni poate să apară.

Pe de altă parte, sunt cei pentru care orice vine de dincolo de hotare este pur, corect și literă de lege. Ei ar accepta și un rahat aruncat în față, doar fiindcă vine ”de dincolo”. Orice ar face străinii, ei au sigur dreptate în orice, ei sunt corecți și respectă legea, ”nu ca la noi, unde fiecare face ce vrea!”

Nu știu cât de vinovată e familia Bodnariu. Justiția norvegiană  va da verdictul, fiindcă acolo sunt niște legi clare pe astfel de spețe. Știu că autoritățile române s-au implicat în această poveste și asta e bine. Dar voi fi și mai entuziasmat când autoritățile române vor rezolva problema zecilor de mii de copii ai căror părinți se află la muncă în străinătate și vor găsi soluții economice și de infrastructură pentru ca românii să revină acasă pentru a fi alături de copii. Voi fi fericit atunci când copiii din România nu își vor ignora școala la vârsta de zece ani pentru a-și ajuta părinții la muncile câmpului ori la treburi de ”zilieri”. Voi fi euforic atunci când natalitatea va fi încurajată, iar apariția unor copii într-o familie să fie motiv de fericire, nu de preocupare. Dacă părinții Bodnariu au parte de atenție și încurajare, atunci și mamele care merg să nască să aibă parte de condiții excepționale în maternități.

Da, mă opresc fiindcă știu că deja aberez. Așa ceva nu se va întâmpla niciodată. Tot ce se petrece pe TV este un exercițiu de imagine, de aparentă preocupare și mobilizare diplomatică. În acest timp, mii de copii din România sunt maltratați, iar alte zeci de mii de familii trăiesc la limită. Pentru aceștia cine se agită?

18ianblog

Și polițiștii pot fi faini

Nu știu cine se ocupă de pagina de facebook a Ministerului Afacerilor Interne, dar e foarte mișto. Nu știu nici a cui a fost ideea de a schimba modalitatea de comunicare, însă mutarea a fost una extrem de inspirată.

Treaba cu Smiley și ”pierdut buletin” a devenit virală, o știe cam oricine are treabă cu facebook-ul. Însă pagina (găsibilă aici: https://www.facebook.com/ministeruldeinterne ) are mai multe lucruri faine și strălucitoare. Sigur, dacă luăm treaba la bani mărunți nu e mare scofală. În mod normal, așa ar trebui să fie într-o societate din secolul 21. Însă noi, obișnuiți cu limbajul scorțos, de lemn ignifug, nu avem cum să fim încântați la ideea că poate exista și alt tip de comunicare.

În general, ideea de poliție dă frisoane și evocă birocrație, conservatorism și represiune. Repet, nu știu a cui a fost ideea de a relansa comunicarea în M.A.I., dar omul știe ce face. Pentru că ”omul de rând” de asta are nevoie din partea unei autorități. De informație, de empatie, de deschidere, de simpatie și siguranță.

Sper că treaba va continua și acest tip de abordare se va prelungi și ”în teritoriu”. Sigur că niște chestii haioase distribuite pe facebook nu rezolvă crimele sau fărădelegea, dar e bine să știi că există și oameni care vor să facă treabă.

a2-inchisa-gabriel-petrescu

Zăpado, ce trebuia să mai vii și tu?

Una din primele mele amintiri este legată de o cruntă noapte de iarnă. Eram mic și a trebuit să fiu dus de părinți, cam 4 kilometri, prin nămeți. Nu existau GPS, mobile, internet, televiziuni, radio, aplicații, coduri galben-portocalii-verzi. Nu știu cum se face, dar am răzbătut spre casă vii și nevătămați, într-o zonă a orașului în care nu mai puteau circula tramvaie, autobuze sau mașini.

Era vremea zăpezilor care mai apar doar în pozele cu zimți. Astăzi, o ninsoare de nici 12 ore bulversează o republică întreagă. Se închid drumuri, autostrăzi, străzi și alei. Un microbuz a rămas blocat pe Autostrada (!) Soarelui, iar utilajul care trebuie să-l scoată s-a înzăpezit! Ca la proști: e ca și cum ambulanța care vine să te ducă la spital te-ar scăpa în intersecție sau dentistul care trebuie să-ți extragă măseaua ți-ar tăia gingia cu un bisturiu.

În București, copacii cad peste mașini, sub greutatea zăpezilor. Multe curse feroviare sunt anulate, lumea se adăpostește cu groază prin case, iar în anumite județe nu vor mai avea loc cursuri la școli.

Asta după ce ieri seară pe toate televiziunile oamenii care se ocupă de deszăpezire anunțau extrem de solemn că autoritățile sunt pregătite. Și, după ce nenorocirile vor fi trecut, se va raporta, tot în fața camerelor TV și neapărat ”live” că s-a acționat corespunzător și că ”micile” probleme care s-au ivit au fost inerente și s-au rezolvat.

Este la modă să declari pe net că ești ateu. Însă vă dau un sfat: rugați-vă să nu vină vreo calamitate serioasă peste țara noastră, că atunci când e vorba de zăpadă ne îngheață mintea. Doar Dumnezeu ne-ar putea ocroti!

(foto: Mediafax)

1024x800_b425117ef613173639pop-add_copa-del-rey

Mirandés, așa ceva nu vezi prea des

Prinși cu Balonul de Aur, cu BarcaReal, cu Premiership ori Zlatan și alte chestii ”mainstream” uităm de frumoasele povești ale fotbalului. Una dintre aceste povești este Mirandés, echipa de Segunda Division care marți seara s-a calificat în sferturile de finală ale Cupei Regelui. Asta după ce a câștigat în retur cu 3-0 pe terenul celor de la Deportivo la Coruna!

Mirandés nu a jucat niciodată în prima divizie spaniolă. Are doar trei sezoane de Segunda, acolo unde a promovat în premieră în 2012! Nu este la prima ispravă în Copa del Rey. În 2012, a ajuns în semifinale după ce a trecut de Villarreal, Racing Santander și Espanyol,  fiind eliminată în cele din urmă de un nume greu, Athletic Bilbao.

CD Mirandés are un stadion de 6.900 de locuri și provine din orașul Miranda de Ebro, provincia Burgos (da, Real Burgos – unde a jucat Gabi Balint). Cel mai bine cotat jucător este atacantul ivorian Lago Junior (25 de ani), evaluat la circa 700.000 de euro. El și fundașul francez Gaffoor sunt singuri stranieri din echipa care acum ocupă locul 9 în eșalonul secund spaniol.

E greu de crezut că Mirandés, înființată în 1927, într-un oraș care acum nu are mai mult de 40.000 de locuitori va ajunge măcar în finala Copa del Rey. Dar această echipă care numai din abonamente câștigă 500.000 de euro / an, iar alte 104.000 euro îi provin din magazinul oficial scrie încă o poveste de curaj și arată că fotbalul nu și-a pierdut (și nici nu își va pierde) elementul esențial: ENTUZIASMUL.

2754909_full-lnd

Ce nu s-a văzut la decernarea ”Balonului de Aur”

* Imediat după ce s-a anunțat câștigătorul, Cristiano Ronaldo a fost luat în balon de cei prezenți la gală.

* Messi i-a spus lui Ronaldo: ”Mi-am luat Balonul înapoi!”

* Leonardo Di Caprio a plecat dezamăgit: nu a câștigat marele premiu nici de data asta.

* Site-ul noisuntemdacisiceimaibunidinlume.wordpress.com a anunțat că Balonul este confecționat din aur dacic ținut ascuns la Vatican de sute de ani.

* După ce Luis Enrique a fost anunțat drept antrenorul anului, Mircea Lucescu a protestat, susținând că tușierul a semnalizat aiurea patru ofsaiduri.

* Fanii lui Bayern i-au cerut demisia lui Guardiola fiindcă nu a fost ales drept cel mai bun tehnician.

* Lumea a fost intrigată de absența lui Ilie Dumitrescu, fapt care a scăzut din ”glamour”-ul acțiunii.

* Avem un român în ”11”-le ideal pe 2015. George Soros încearcă să mușamalizeze descoperirea unui site românesc, acesta din urmă dovedind că pe Luka Modric îl cheamă Luca Modârcea și că părinții lui s-au născut la Zimnicea.

* Media românească: Steaua e peste tot! Messi și Neymar provin de la o echipă care are culori predominant roș-albastre!

* Lorin Fortuna a anunțat că va candida la următorul ”Balon de Aur”.

* Mii de români sexagenari au urmărit pe România TV dezbaterea ”Ce voia să facă Nicolae Ceaușescu cu Balonul de Aur? Secretele unei anchete controversate”.

* Cristian Tudor Popescu s-a arătat revoltat că niciun film românesc din ”noul val” nu a fost premiat.

ACEST TEXT ESTE UN PAMFLET ȘI ÎL TRATĂM CA ATARE

foto: Getty Images

Avem pregătiți 99.000 de specialiști

În 1996, Convenția Democratică anunța că nu mai puțin de 15.000 de specialiști sunt gata să preia posturile-cheie din țară. Luni, la ora 9,00, toți ar fi fost gata să se prezinte lucru și să devenim în 100 de zile un fel de mini-Suedie.

Acum, nu s-a schimbat nimic. Dacă stai două ore pe internet observi că:

Toată lumea se pricepe la incendii. Toți fac analize pe baza unor poze. Toți îs chimiști, criminaliști, analiști. Columbo era mic copil față de băieții care dacă s-ar enerva ar rezolva definitiv misterul asasinării lui JFK.

Toți se pricep la taxe și impozite.

Toți se pricep la crescut copii. Nu contează că ”păreristul” (termen lansat, cred, de Andrei Pleșu) nu are copil, darămite că nu s-a implicat vreodată în creșterea sau educația cuiva. E clar, există două variante: norvegienii sunt niște oameni răi care vor să fure copiii imigranților sau copiii trebuie bătuți așa, mai light, ca să se învețe minte.

Toți se pricep la războaie. Te miri cum apar atâtea conflicte dacă în România avem cel puțin 5.000 de oameni care știu cum trebuie tratată criza refugiaților ori extirpat flagelul ISIS.

Toți se pricep la aterizarea avioanelor. Dacă ai fost de patru ori cu ”low-cost”-ul până în Halkidiki sau Antalya știi foarte bine că a fost ceva în neregulă cu avionul de la Cluj. Mai mult, faci și caterincă. Dacă erai la fața locului, le explicai ălora unde au greșit.

Ăștia suntem. Suntem buni, dar nu ne vede nimeni!

 

 

 

Zece tricouri ”vintage” pe care le-aș dori în colecție

 

Să admitem. Toți am visat în copilărie să ajungem fotbaliști, să purtăm un anume tricou. Parcă, odată cu trecerea timpului, nu mai suntem atât de pasionați de design-ul contemporan al echipamentelor de joc. Da, e o chestie logică. Mereu ce a fost pe timpul nostru a fost mai mișto :)

Iată, mai jos, tricourile care mi-au plăcut cel mai mult, de-a lungul vremii. Ciudat, deși țin cu Spania nu mi-a căzut cu tronc vreo linie de echipament mai faină, deși tricoul portarului Arconada din 1984 a fost foarte ca lumea. De asemenea, nu îmi plac Italia și Anglia, dar de două ori au avut niște tricouri superbe.

tricou9
Brazilia – Mondialul din 1998
tricou10
Algeria, în Spania 1982
tricou8
Ungaria, înainte de Mondialul mexican din 1986
tricou7
Ultima participare iugoslavă la un Mondial, 1990
tricou6
Frumoasa Danemarcă, Mexic 1986
tricou5
Italia 1990
tricou4
Dudu Georgescu, la mijlocul anilor’70
tricou3
Croația 1998
tricou2
RFG 1974
tricou1
Anglia 1982

 

goran

Goran Mrakić cântă ”My Way”

Cartea, după 1989, poate fi caracterizată în România foarte lapidar: se citește puțin și prost, iar de scris, se scrie mult și la fel de prost. Grămezile de cărți omagiale dedicate lui Ceaușima au fost înlocuite de imbecilitățile vedetelor ”junk” ale zilei, care perorează banalități preluate cu entuziasm ”pe net” de sfertodocți.  Suntem sufocați de șarlatani care ne învață cum să câștigi un milion de dolari în trei luni ori de ”consilieri” ce vând sofisme despre ”dezvoltarea personală”.

Din fericire, mai putem respira. ”Punk Requiem”, de Goran Mrakić este o carte care aduce un damf de viață, de dulce-cruntă realitate într-o societate de plastic, polistiren și nailon. Am ezitat multă vreme să scriu despre volumul scris de Goran, având în vedere că îl știu foarte bine, țin la el și aș putea fi acuzat de subiectivism.

Cartea a apărut în toamnă și a avut un impact foarte bun, cu o excelentă promovare în mediul online. E greu de caracterizat volumul: autobiografie, protest, proză, ficțiune, jurnal? Cum mesajul este unul ”punk”, putem considera volum un ”maclavais” (să folosim un termen bănățean, drag lui Goran), în sensul bun al cuvântului!

Goran Mrakić redă, practic, avatarurile unei societăți care încă baletează între comunismul de tip ceaușist și capitalismul hrăpăreț, înfățișat românilor în cea mai perversă formă. Goran scanează noua ordine prin ochii copilului, ce visează să își creeze o trupă punk, prin simțurile adolescentului care are primele impulsuri erotice, prin revoltele tânărului izbit de perfiditatea unei societăți autohtone de consum care a luat exact ce e mai rău de ”dincolo”.

Birturile obscure, casele de pariuri unde toți visează să dea marea lovitură investind 5 lei pe 17 meciuri, sălile de jocuri mecanice unde gașca lui Goran asistă la înjunghierea unui neamț beat, terasele cu mese de fier din fața buticurilor de cartier. Aceste locuri constituie spațiul în care autorul se regăsește, ”purgatoriul”, cum se zice chiar în carte, la un  moment dat. O lume decrepită, dominată de personaje dubioase, mizere, fruste, barbare, dar exponențiale pentru o societate strâmbă ce încă se caută, vorba lui Cornel Dinu.

Cartea este, dincolo de toate, foarte bine scrisă. Practic, Goran urcă pe scena scriiturii cântând ”My Way” în stilul lui Sid Vicious. Aparent fals, dar plin de vigoare, sarcasm, tupeu și sinceritate. Este răspunsul lui la lumea actuală care înseamnă doar shopping, oferte, casă cu gazon în curte, mașini bune, excursii și fast food. El este Baba Lenka, sârboaica aprigă care nu își vinde casa unui potentat al zilei, oricâți bani ar primi. Fiindcă bună-rea, veche-nouă, este casa ei.

CARTEA POATE FI ACHIZIONATĂ AICI:

http://www.librariaarcana.ro/literatura-romaneasca/1689-punk-reqiem-goran-mrakic.html

Foto: facebook Goran Mrakić